Chiar înainte de a porni la drum, ghidul, un cunoscut jurnalist din Moldova, îmi spune să las acasă aparatul de fotografiat, legitimația de jurnalist și orice obiect din geantă care, în caz de percheziție, ar face vreo legătură cu meseria mea de reporter. Inițial protestez amuzată și insist să iau aparatul de fotografiat. 

- Dacă vrei să fii arestată - ia-l, dar mă pui și pe mine în pericol, iar eu vreau să ajung seara acasă, la familie, îmi spune el calm, fiind sigur că a dat cea mai convingătoare explicație la întrebarea mea „de ce?”. 

Într-un final cedez, dar îi dau de înțeles că nu sunt de acord și că-i o prostie să te temi în țara ta. Pornim la drum ca simpli turiști având un carnet pentru notițe și telefoanele cu bateriile pline.

 Abia când ajungem la frontiera administrativă cu autoproclamata republică transnistreană și îi văd pe militarii ruși din forțele de menținere a păcii înțeleg. 

 FOTO: Mihail Călărășan

Aceștia au fost dislocați pe Nistru în 1992, în baza Acordului de încetare a focului, semnat de președinții Rusiei și Moldovei – Boris Elțin și Mircea Snegur. În spatele pacificatorilor ruși, timp de 28 de ani, regimul separatist s-a fortificat continuu, armata transnistreană fiind alimentată cu armament din depozitele Armatei a 14-a a Rusiei rămasă în stânga Nistrului încă din perioada sovietică. Nu au deloc față de pacificatori. Sunt chiar fioroși, iar pe umăr poartă mitraliere. Începe să-mi fie frică. În „postul vamal” ne sunt verificate actele și  mașina.

 Au scos roata de rezervă și au scuturat-o să se asigure că nu ascundem ceva în ea. Au verificat toate sertarele scaunelor. Apoi, ne-au cerut să deschidem capota și, cu o lanternă, au verificat numărul motorului. Suntem întrebați unde și la cine mergem, și când ne întoarcem? Răspund în rusă la toate întrebările lor și trec prin aceste filtre cu un fel de frică și nedumerire mută. Mi se pare incredibil și nedrept că trebuie să trec controlul vamal și să prezint pașaportul în timp ce mă deplasez dintr-o regiune a țării mele în alta. Odată ieșiți din vamă, ghidul îmi spune că suntem pe cont propriu și că, în caz de arest, nu putem miza pe ajutorul nimănui. Chișinăul nu exercită niciun control asupra acelui teritoriu.

FOTO: Mihail Călărășan 

La 22 octombrie 2002, aflat la Chișinău într-o vizită oficială, președintele de atunci al Dumei de Stat a Rusiei, Ghennadi Selezniov, a recunoscut cu text deschis că Rusia a provocat războiul de la Nistru din 1992: „Moscova, prin declanşarea conflictului, a folosit ultima pârghie pentru a împiedica unirea Moldovei cu România”, a spus el. Această declarație a servit ca probă în dosarul de condamnare a Rusiei în cazul „grupului Ilașcu” –      document prin care Rusia a fost recunoscut pentru prima dată oficial ca stat agresor în războiul din 1992. În acel război au murit peste 300 de polițiști moldoveni. Au fost uciși de gloanțele gardiștilor transnistreni înarmați de armata rusă și de mercenarii de pe Don, mobilizați de Rusia. Urmare a acelui masacru, Republica Moldova a pierdut și o bucată de țară. Totuși, câteva sate „rupte” de separatiști de la Moldova, au refuzat să treacă de partea regimului ilegal controlat de Rusia. Astfel, conform Acordului moldo-rus de încetare a focului din 1992, satul Vasilievca intră sub jurisdicţia constituţională a Chişinăului, deși se află pe teritoriul controlat de regimul separatist de la Tiraspol. 

FOTO: Mihail Călărășan

Satul Vasilievca este la o aruncătură de băț de Chișinău, dar pentru ca să ajungi încolo trebuie să treci… „vama”. Ca și cum ai călători într-o țară străină. Pentru că satul se află pe teritoriu separatist, ai nevoie și de un ghid cu experiență care știe regiunea și eventualele pericole. 

Vasilievca este un sat moldovenesc din stânga Nistrului. Un fel de insula ruptă de continent, înconjurată de sate și pământuri acaparate de autoritățile ilegale de la Tiraspol, iar drumul până în sat este plin de riscuri. 

 FOTO: Mihail Călărășan

Și iată-ne în autoproclamata „rmn”, în drum spre Vasilievca. Oricât am fi chinuit aparatul de radio schimbând frecvențele, auzim doar muzică rusească, iar știrile sunt aproape în totalitate despre Putin și Rusia. Drumul numai gropi și denivelări este pustiu. Totuși, șoferul merge încet, așa că putem să ne uităm, într-o liniște deplină la ceața care s-a așternut peste construcțiile părăsite de pe marginea drumului. Pe alocuri, din vârful copacilor pe lângă care trecem, câte un uliu singuratic ne urmărește cu privirea. Nicio mașină. Pustietate. Aproape că ratăm indicatorul „Vasilievca”, așa că urmează o frână în loc, 50 de metri în marșarier, virare la dreapta și, odată ajunși în vârful dealului, ghidul rupe tăcerea, rostind un singur cuvânt.

- Iată-l! 

- Îl văd, îi răspund, uitându-mă în vale spre locul pe care mi l-a indicat, ridicând ușor bărbia.

Pe partea dreapta a drumului sunt oamenii.

Satul.Pe partea stângă a drumului sunt morții. Cimitirul. 

FOTO: Mihail Călărășan

Peste câteva sute de metri, dincolo de cimitir, este un șanț adânc. Așa este marcată granița cu Ucraina. Peste încă vreun kilometru jumătate este postul vamal cu Ucraina. 

Vasilievca este un sat micuț, compact: două drumuri de-a lungul și cinci ulițe de-a latul. Vaci, capre, găini, gâște și… mulți copii. Mașina noastră, cu numere moldovenești, a suscitat curiozitatea unora și suspiciunea altora. Un bărbat înfofolit și cu o căciulă îndesată adânc pe cap s-a oprit în mijlocul drumului și ne-a urmărit cu privirea până am dispărut după colț. Un altul a oprit căruța chiar la intersecție și a așteptat până am ajuns în dreptul lui. Și-a ridicat un pic căciula de pe frunte și chiar s-a aplecat peste borturile căruței pentru a vedea mai bine toți pasagerii din mașină. 

Peste câteva sute de metri, sprijiniți de gard, câțiva copii ne urmăresc curioși cu privirea. Abia când ne salută veseli, gesticulând cu mâna, ne dăm seama că sunt aceiași copii pe care i-am văzut și pe celelalte ulițe, doar că ne „vânează”, luând-o pe scurtătură și ajungând înaintea noastră în celălalt capăt de sat. 

FOTO: Mihail Călărășan

Vasilievca se află sub administrația comunei Cocieri, satul unde s-au dat cele mai crâncene lupte în timpul războiului moldo-rus din 1992. 

Andrei Bolgari are 71 de ani și este adjunctul primarului din Cocieri. Se întorcea acasă de la Casa de Cultură când l-am întâlnit. Oamenii din Vasilievca îl numesc „Starostele” satului. Devine vorbăreț atunci când îl recunoaște pe ghid, pentru că își amintește că tot el a însoțit vara trecută  un grup de jurnaliști din Germania, care curioși și ei să vadă anomalia rusească de la Nistru. Aceste deplasări ale jurnaliștilor au loc în condiții de discreție relativă, neoficial. 

 Altminteri, ar fi nevoie de acreditări obținute de la niște autorități neconstituționale – demersuri pe care nu toate instituțiile media străine acceptă să le facă. 

Andrei Bolgari, „starostele” satului Vasilievca

Transnistria este un instrument în mâinile Rusiei prin care somează Chișinăul să facă cedări. Ori de câte ori Chișinăul deranjează Kremlinul, apar tensiuni între Chișinău și Tiraspol. În 2004, fostul președinte comunist Vladimir Voronin a refuzat să semneze planul rusesc de federalizare a Moldovei, cunoscut ca „Memorandumul Kozak” – document care ar fi legalizat rămânerea la nesfârșit a armatei ruse pe teritoriul Republicii Moldova.      În timp ce Putin se afla deja în avion, în drum spre Chișinău, pentru a semna memorandumul, Voronin l-a sunat și i-a spus că el refuză să semneze. Avionul lui Putin s-a întors din zbor. 

Atunci Rusia a blocat exporturile moldovenești în totalitate, iar regimul separatist de la Tiraspol le-a interzis oamenilor din Vasilievca și din alte câteva sate aflate sub jurisdicția Chișinăului, să-și prelucreze terenurile din partea transnistreană a barierei ce simbolizează „hotarul” dintre Moldova și Transnistria. Urmare a înțelegerilor dintre cele două părți, abia peste doi ani, moldovenii și-au primit cotele de pământ înapoi. Până în 2014, când le-au fost luate din nou – când Rusia s-a supărat că Moldova a semnat Acordul de Asociere cu UE. Apoi, și le-au recuperat abia în toamna anului 2018 când Rusia a decis să-i întindă o mână de ajutor președintelui moldovean pro-rus Igor Dodon, boicotat de toți partenerii externi ai Moldovei. 

Veaceslav și Ion, localnici / FOTO: Violeta Colesnic

După ce s-au ars de două ori, oamenii se feresc să mai investească bani în terenurile folosite ca pârghie de șantaj politic: „Am sădi și noi livezi”, spune starostele Bolgari, „dar pentru așa o investiție trebuie să avem siguranța că măcar vreo 25 de ani o să putem strânge roada. Dar la noi situația este tare instabilă. Putem sădi copacii, investi o groază de bani și, peste noapte, să ne fie luate și să rămânem fără nimic - și fără livadă, și fără pământ, și fără bani”.

Veaceslav și Ion m-au urmărit îndelung din spatele unei scârte mari de ciocleji de după care monitorizau tractorul care le prelucra pământul. Mai bine zis, puținul pământ pe care îl dețin oamenii din Vasilievca. Li s-ar fi părut neobișnuit să vadă la ei în sat o persoană străină care merge pe jos, de pe o uliță pe alta și notează ceva într-un carnet. Au oprit lângă mine și, fără să coboare din mașină, m-au întrebat curioși „ce măsor” și notez în carnet? 

 

 FOTO: Mihail Călărășan

„De jur împrejur îi Transnistria și doar noi suntem o bucățică de Moldova. Am trecut prin război. Se împușca prin zonă”, îmi povestește gânditor Ion, vizualizând, parcă, evenimentele care au avut loc în satul lor cu 28 de ani în urmă. „Într-o zi jucam volei și au venit câțiva cu puștile și împușcau în sus. Oamenii supraviețuiesc care cum pot - au o văcușoară, se duc la prășit prin satele vecine, la cules mere. Avem harmanuri (grădini) pe care le îngrijim și din asta trăim. Tineret în sat aproape că nu mai este. Au rămas 13 elevi. Dacă se duc la studii, în sat nu mai revin. Fiica mea a plecat la Chișinău și acolo și s-a stabilit cu traiul. Dacă fug toți din sat, separatiștii o să obțină satul fără nicio rezistență...”.

FOTO: Mihail Călărășan

„Iată pe strada asta”, - și Veaceslav scoate o mână prin fereastra mașinii și indică spre spatele meu, - „în fiecare curte erau copii. Așa și am numit-o, strada Tineretului. Acum nu-i nici unul. Toți au plecat. Pe vremea Uniunii Sovietice, satul era vesel, viu, dezvoltat! De jur împrejur erau livezi și din toate colțurile URSS veneau la noi la cules mere. Veneau și câte 400 de studenți de la Chișinău. Era o tabără mare aici, cu căsuțe pentru ei. Toate casele erau pline cu muncitori. Era un sat cu viitor promițător… Pensia și salariul le primim în lei, apoi îi schimbăm în ruble și mergem la Sheriff, la Tiraspol și cumpărăm produse, pentru că-s mai ieftine decât la Chișinău. Să găsești un serviciu bun nu poți, că nu ai unde. Miliția lor trece pe lângă sat, dar la noi nu intră. Ai noștri (polițiștii moldoveni – n.n.) nu au dreptul să intre în sat. Dacă vin, doar pe civil”.

FOTO: Mihail Călărășan

Dacă nici polițiștii moldoveni și nici cei transnistreni nu au cum să vină în sat, se întâmplă să urce cineva beat la volan, știind că nu-i amendează nimeni?

„Nuuu, ne respectăm între noi. Satul este mic. Avem copii, nepoți. Chiar dacă suntem izolați, dar legile le respectăm. Nici vorbă să urcăm beți la volan. Este un sat tare liniștit, oamenii sunt uniți. Nici măcar nu se ceartă. Cel mai „strașnic” ce se poate întâmpla la noi în sat, e să sară vreo găină în ograda vecinului și să scurme, - spune Ion, râzând în hohote. Nici de hoți nu ne temem, pentru că nu are ce să fure de la noi, că nu suntem oligarhi. Pot să fure doar vreo rață sau vreo gâscă. Acuș vine iarna, drumurile ni le spulberă și nu putem ieși din sat. Tractoarele transnistrenilor curăță traseul principal care trece pe lângă sat. I-am rugat pe tractoriști să intre și să curețe și la noi cele câteva sute de metri de drum, dar nu au vrut. Au spus că este teritoriul Moldovei și ei nu au dreptul să intre.”

Bucata de drum care leagă satul de „traseul transnistrenilor” ar trebui să fie curățat iarna de autoritățile locale din Coșnița, dar pentru asta ei trebuie să obțină un acord eliberat de separatiști. De la declanșarea conflictului din 1992, cei de la Coșnița nu au fost să curețe drumurile din Vasilievca niciodată. 

FOTO: Mihail Călărășan

În sat sunt 49 de case. La evidență sunt 160 de oameni, dar de facto, abia dacă numeri vreo 120. Mulți sunt plecați la muncă peste hotare. Principala sursă de venit a celor din Vasilievca sunt produsele animaliere din propria curte, ceea ce cultivă pe pământuri, lucrul cu ziua prin satele vecine și indemnizația pentru șomaj. 

Pe umerii celor 14 șomeri din sat sunt puse toate lucrările de amenajare a teritoriului. Pentru a primi indemnizația infimă de șomaj, 700 de lei (35 de euro), ei trebuie să presteze muncă în folosul comunității. Timp de 15 zile lunar, câte opt ore pe zi, ei trebuie să iasă în sat și să lucreze. Iarna curăță drumurile de zăpadă (cu lopețile), primăvara sădesc copaci, vara greblează și toamna fac curățenie. Mai repară o fântână, mai împrăștie pietrișul pe drumul adiacent ori altă muncă ce trebuie făcută în sat. Iată de ce Vasilievca este un sat curat și îngrijit. Cei 14 șomeri sunt sub conducerea lui Andrei Bolgari, adjunctul primarului din Cocieri. 

FOTO: Mihail Călărășan

În marginea satului, chiar la intrare, este ceea ce cândva a fost stadion de fotbal. Acum s-a transformat în imaș, iar singurii „sportivi” care aleargă între cele două porți metalice, ruginite, pe jumătate ascunse în ciurlani și buruieni sunt nouă capre priponite cu niște funii lungi. Chiar pe lângă „stadion”, dinspre cimitir, coboară la vale o căruță cu doi cai. Bătrânul ține cu o mână hățurile, iar pe cealaltă o pune streașină la ochi să vadă mai bine străinii care se plimbă pe stadion, printre capre. Băiețelul de vreo șase ani, care stă alături de el, se uita cu interes la acest spectacol mut apoi îl întreabă ceva pe bătrânul de lângă el. Ajuns în dreptul nostru, acesta își ridică pălăria în semn de salut, apoi apucă câte un hăț în fiecare mână și, cu un salt, lovește cu ele peste șalele cailor. Cu un nechezat scurt, aceștia o iau la galop, iar băiețelul s-a tot uitat în urma lui, ținându-se cu mână de tunica bunelului. 

FOTO: Mihail Călărășan

În sat sunt 11 case în care nu mai locuiește nimeni și care nu pot fi vândute nici cu 100 de dolari. Un localnic ne-a vorbit despre „situația imobiliară” din sat și ne-a explicat cum să le găsim. „Este jălos tare să vezi case, care până demult erau pline cu oameni, acum stau abandonate și se dărâmă încet”, ne-a spus el.

Am intrat în aceste curți și am văzut de aproape cum arată o casă tristă. Nici măcar porțile nu erau închise, iar prin geamurile împăienjenite am văzut tot ce au lăsat oamenii în urma lor: pernele de pe pat, covoarele de pe pereți, farfuriile de pe masă, icoanele din unghere, hainele agățate în cui și pozele de familie care așa și stau pe pereți. De parcă timpul s-a oprit în loc și, într-o zi, va veni cineva și viața acestor gospodării va fi reluată de acolo de unde s-a oprit. 

FOTO: Violeta Colesnic

Achitarea serviciilor comunale este o procedură complicată pentru oamenii din Vasilievca. Rețeaua de gaze naturale la care este conectat satul aparține transnistrenilor, dar achitarea facturilor se face la moldoveni, în lei moldovenești. Ulterior, banca îi convertește în ruble transnistrene și îi transferă pe contul furnizorului transnistrean. Energia electrică însă, localnicii o achită direct la banca transnistrenilor. Asta după ce trec pe la schimbul valutar, vând leii moldovenești și cumpără ruble separatiste. Măcar cu apa și telefonia fixă este mai simplu - o achită în lei moldovenești, la băncile moldovenești. 

 

FOTO: Mihail Călărășan

„Prin multe greutăți au trecut oamenii de la noi din sat. În martie 2005, instalasem pe acoperișul casei de cultură o stație de telefonie. Până atunci noi nu am avut telefoane fixe. Nici pe vremea URSS nu erau. Atunci la noi în sat au venit „teroriștii” din Transnistria…”, ne-a spus starostele satului, Andrei Bolgari.

Separatiștii au acuzat Chișinăul că stația telefonică de la Vasilievca bruiază semnalul unei companii transnistrene de telefonie, iar mai apoi că ar fi montat dispozitive de interceptare a convorbirilor telefonice ale liderilor transnistreni. Pe 10 martie 2005, separatiștii au venit în sat și au încercat să demonteze stația. Dar oamenii din sat au ieșit și au apărat-o. Nu le-au permis accesul în Casa de Cultură, pe a cărei acoperiș era instalată antena. În acea noapte de 10 spre 11 martie, mai mulți oameni din sat, paznici și polițiști moldoveni au stat până la ora unu noaptea în jurul unui rug și păzeau stația telefonică. 

FOTO: Mihail Călărășan

În noaptea de 10 spre 11 martie, separatiștii au intrat în sat cu mașini blindate rusești (TAB-uri) de tip  „BTR” și câteva autobuze cu mascați înarmați. Erau milițieni și securiști transnistreni.

Cineva din sat a sunat la poliția din Criuleni – cel mai apropiat centru raional subordonat autorităților constituționale. Pentru a putea intra în sat, un polițist de la Criuleni a trebuit să se deghizeze. A pus vreo două păsări tăiate și vreo două vii într-un sac, a îmbrăcat haine simple și, la filtrul instalat la intrarea în sat, a spus că vine la fiica lui, arătând spre curtea lui Andrei Bolgari. Apoi a mai venit un polițist deghizat. Veniseră în cercetare, sub acoperire. 

Toate intrările în sat au fost blocate. Nici ambulanța, nici mașina cu pâine nu aveau voie să treacă. Timp de o lună, cât a durat acest asediu, autoritățile de la Tiraspol au sperat că oamenii se vor speria și vor trece de partea lor. 

FOTO: Mihail Călărășan

„Poate că ar fi fost mai ușor pentru noi dacă am fi trecut de partea transnistrenilor, dar noi știam că Transnistria azi este, dar mâine poate și să nu fie. Moldova a fost, este și va fi”, spune Andrei Bolgari. 

După acel incident, Procuratura Generală a Republicii Moldova a deschis un dosar penal în baza      articolului 278 al CP pentru „Terorism” și au cerut sprijin internaţional pentru a evita izbucnirea unui nou conflict armat. 

Astăzi în satul Vasilievca e liniște. Nu mai vine nimeni peste ei cu tancurile și cu mitralierele. Dar oricum, sătenii nu au siguranța zilei de mâine. 

FOTO: Mihail Călărășan

Când cineva a vrut să deschidă în sat un magazin, a venit imediat inspectorii de la serviciul fiscal transnistrean pentru a vedea cine și ce afacere vrea să pornească. Proprietarul a renunțat, pentru că ar fi trebuit să achite taxe și autorităților constituționale, și celor separatiste. Oamenii spun că nu vor magazin mare, dar măcar să aibă unde cumpăra pâine, sare, zahăr și chibrituri. Uneori, în Vasilievca vine o persoană cu mașina personală și aduce înghețată. Vine rar și „pe furiș”, spun oamenii din sat. 

FOTO: Mihail Călărășan

„Ar trebui să vedeți atunci cum din toate colțurile satului încep să alerge copiii. Dacă ar afla transnistrenii că acea mașină vine la noi uneori cu bere și înghețată, ar trimite îndată fiscul pe capul nostru. Vânzătorii ambulanți nu vin în sat. Nu li se permite. La 100 de metri de sat, pe traseul principal, în fiecare zi trece mașina care livrează pâine la magazinele de prin satele controlate de separatiști. Nici vorbă să oprească și la noi. Nu că n-ar vrea șoferul, că am găsi noi limbaj comun cu el, dar despre asta oricum s-ar afla. Așa că zi de zi, mașina cu pâine trece chiar pe lingă satul nostru fără să oprească”, spune Andrei Bolgari.

Poșta vine în sat o dată în lună, atunci când trebuie să împartă pensiile. De obicei, scrisorile sunt transmise prin autobuzul cu elevi sau directorul Casei de Cultură. Când este nevoie de vreun preot, oamenii din sat îl cheamă pe cel din Cocieri, deși, spun ei, în satele de alături sunt mulți preoți, dar sunt transnistreni, dar localnicii, principial, nu vor să apeleze la ei. 

Andrei Bolgari / FOTO: Violeta Colesnic

Cimitirul din sat este mic și îngrijit. Andrei Bolgari ne arată crucea veche, din piatră, cu urme adânci lăsate de schije și gloanțe din timpul războiului. 

- Aici este fosta mea soție, fratele, mama, doi frați, tata…

Oprește apoi lângă un mormânt cu țărâna proaspăt afânată, multe flori și jucării de pluș. Pe crucea de la căpătâi este scris numele Bolgari. Tace câteva clipe apoi șoptește

- Este strănepoțelul meu… A murit toamna, la două săptămâni după naștere.

În 2019, în satul Vasilevca au murit doi oameni - acest copil și o mamă care a făcut atac cerebral. Lumea din sat spune că motivul ar fi fost un stres puternic după ce fiica ei ar fi anunțat-o că pleacă la muncă  peste hotare.

„La înmormântări se adună tot satul. Satu-i mic și suntem ca o familie. Dacă nu-i cumătru, atunci îi fin. Dacă nu-i fin, atunci îi naș. Dacă nu-i naș, atunci la sigur îi vreun cumnat. O familie suntem”.

La ieșirea din cimitir, Andrei Bolgari face câțiva pași spre terenul de alături, proaspăt arat, despărțit de gardul cimitirului de un drum de țară și, cu un picior în arătură și unul pe drum, spune râzând:

- Iată uitați-vă. Acum sunt cu un picior în Transnistria și cu unul în Moldova. Puțin mai încolo am vrut să plantăm niște copaci, dar am fost alungați de miliția transnistreană, pentru că sădeam copaci pe teritoriul care, chipurile, le-ar aparține. Cât o să trăiesc, o să plantez copaci. Noi într-o zi n-o să mai fim, o să ne stingem, dar copacii aceștia vor rămâne chiar și după ce va dispărea satul Vasilievca.

Pe Valentina am văzut-o când a ieșit dintr-o curte ținând de mână un băiețel de vreo 4 ani, care ducea de coarne o trotinetă. Ea își căra galoșii mari, pășind greoi printre pietrișul amestecat cu glod, îmbrăcată într-un suman gros și cu o broboadă înflorată pe cap. Periodic se oprea și vorbea ceva cu băiețelul, apoi îi examina trotineta care nu voia să meargă pentru că avea roțile blocate cu  glod. După ce s-a tot chinuit să o curețe, au renunțat ambii, băiețelul alergând înainte, iar Valentina ducând, mai mult târâind, trotineta de coarne.  

„Oamenii trăiesc aici foarte greu. Tare ni-i greu! Eu primesc pentru șomaj 700 de lei, iar soțul meu lucrează paznic pentru un salariu de 2000 de lei. Aproape toți banii îi dăm pe medicamente. Îl duc pe nepoțel la mătușa, pentru câteva ore, până când o să încărcăm bălegarul în căruță ca să-l ducem pe deal, la cota noastră de pământ. Când am venit în Vasilievca nu aveam nici eu, nici soțul de lucru. Am împrumutat bani și ne-am cumpărat vaci. Pământurile și livezile din jurul satului erau abandonate. Nu trebuiau nimănui aceste pământuri. Împreună cu soțul, fără să cerem voie de la cineva, am luat trei hectare de pământ. Am îngrijit pământurile acelea cam doi ani până ne-a turnat cineva. Am făcut-o pentru a supraviețui. Nici măcar nu aveam tractoare atunci și am arat pământul cu calul. Îl duceam de cap și țin minte că am căzut, iar calul a trecut peste mine. Tare greu ne-a fost.

Timpul prânzului. Valentina își hrănește orătăniile / FOTO: Violeta Colesnic

Când transnistrenii ne-au luat pământurile, m-am dus la ei și am luat în arendă propriul meu pământ. Cota mea! Aveam de hrănit vitele, nu puteam să pierd un an întreg și să rămân fără nutreț la vite. Uite așa le plăteam transnistrenilor pentru pământul meu”.

Curtea Valentinei este plină cu orătănii. Are două vaci, 86 de gâini, gâște și 10 rațe neobișnuit de frumoase și colorate. Intră într-o șură de vară plină cu cratițe, saci, lăzi clădite una peste alta și scoate de după sobă un ceaun mare cu hurluială. Când pisica și un pisicuț mic vin la picioarele ei, se oprește din lucru, începe să le netezească și le vorbește de parcă ar fi oameni. Un moment de gingășie în ritmul agitat de la țară este un mare lux. Mâța știe asta, așa că toarce și se lipește de picioarele stăpânei. Tot atunci în șură intră și o cățea grasă care începe să dea agitată din coadă, așezându-se pe o coastă și privind-o în ochi pe Valentina. „Heheeee, știu eu ce vreți voi”. Înșfacă ceaunul mare, cu fundul murdar de funingine, iese din șură cu cei doi care o urmau. Mai întâi intră în poiata puilor care sar speriați în toate părțile, dar o înconjoară imediat ce le răstoarnă crupe în ulucul din mijlocul cotețului. Valentina le vorbește și ele se năpustesc asupra mâncării fără să le pese de cățeaua care a intrat în poiată și încearcă să guste din crupele lor.

FOTO: Mihail Călărășan

Anul trecut, iarna, au fost blocați în sat de trei ori și au stat izolați timp de câteva zile. Troienele erau prea mari pentru a putea face drum doar cu lopețile. 

„ Cumpărăm cu sacii făină! Anul trecut când am rămas blocați coceam pâine și turte. Cei care nu au vaci, iau zer de la vecini și, cu un pic de făină și bicarbonat – turta-i gata. Nu mai murim noi de foame! Mai tăiem o rață, mai prăjim niște ouă și ieșim din situație. Înainte de a intra în iarnă, îmi umplu dulapul cu crupe și cumpăr câțiva saci cu făină. Anul acesta vedem că-i mai cald. Dacă avem lemne, crupe și făină, putem intra în iarnă fără griji. Nu ne temem de nicio vijelie. 

FOTO: Mihail Călărășan

În Transnistria vorbim mai mult limba rusă. La piață vorbim în rusă, că trebuie să vorbim în limba în care ne întreabă clientul. Copiii au învățat la școală românește, dar noi vorbim moldovenește și îi o moldovenească de aceea stâlcită. Știu cuvinte sofisticate, am un vocabular bogat, dar când dau să le spun parcă nu pot vorbi cultural. Nu suntem proști, că am învățat la școală, dar nu poți să vorbești în regiunea asta așa cum trebuie… cultural. Vorbind doar în limba rusă și moldovenească, când dau să vorbesc frumos, în limba română, parcă mă blochez, uit cuvântul. Vorbim în limba asta chircită. De la părinți am moștenit-o, că ei au chircit-o spunând un cuvânt în rusă, altul moldovenește. Astea două limbi s-au întorlocat și deatâta și vorbim așa. Românii vorbesc cultural, frumos. Pe ei nu i-a afectat limba rusă ca pe noi. 

Nici de pacificatori nu ne mai temem, chiar dacă stau cu puștile în mâini. Trecem pe lângă ei așa cum am trece pe lângă o scârtă cu fân. Fiecare om se obișnuiește cu tot ce se întâmplă în regiunea în care trăiește. Așa și noi. Ne-am obișnuit și cu „vama”, și cu pacificatorii. Ne-am săturat deja de toate problemele. La ultimele alegeri nici nu am vrut să mă duc. Toți vor să fie miniștri și prezidenți”.

FOTO: Mihail Călărășan

Știrile fake și de propagandă sunt considerate acolo o normalitate. Majoritatea posturilor TV pe care le urmăresc sunt transnistrene și retransmise din Rusia. Acestea abundă în propaganda anti-Chișinău. Despre politicienii de dreapta au numai păreri proaste. Când i-am zis Valentinei că  sunt dezinformați și ceea ce li se spune la televizor sunt minciuni, Valentina a rămas uimită.

„Ei daaaaaaa. Serios? Oricum îi urâm. Au băgat în noi ura asta. Da iaca Dodon ni-i ca un frate. Așa îl simțim noi. Poate pentru că el este mai mult cu rușii. Noi, cei din această regiune, suntem mai mult pentru ruși. Copiii noștri s-au dus la muncă la ruși. Ei ar vrea să revină în sat, dar la ce să revină? Cine ar rezista să trăiască așa?”.

FOTO: Mihail Călărășan

Fiul Valentinei este inginer-mecanic, iar fiica lucrează laborant la întreprinderea „Buket Moldavii” din Dubăsari. Cât îmi povestește despre nunta băiatului pe care au organizat-o la Casa de Cultură din sat, cu mâncarea pregătită în cuptoarele de acasă și la care au fost vreo 120 de perechi de nuntași, Valentina mă invită în casă. Vorbește cu dragoste despre casa ei. 

„Dapu maiu mă-sii! Să muncești o viață, să faci o rublă și chiar să nu-ți faci o casă frumoasă? În fiecare sâmbătă și duminică la mine vin copiii. Tai o rață, o coc în rolă și stăm cu toții în jurul mesei. Sunt mulțumită să-i văd măcar și în week-end”.

 

FOTO: Mihail Călărășan

În casă este călduț. Pe sobă – un ziar pe care sunt puși la uscat niște sâmburi de dovleac. Îi strânge repejor într-o pungă și începe să scoată cenușa din sobă pentru a aprinde focul. Pe masa din bucătărie stă o farfurie cu terci și o furculiță alături. Când vede farfuria pe masă, Valentina spune zâmbind:

- Iaca nepoțelul nu a mâncat terciul, a ales numai cărnița.

Mai întâi își dă sumanul greu jos. Apoi își scoate broboada. Apoi vreo 10 ani din cei câți i-am dat eu cu aproximație. Valentina are 49 de ani și este o femeie frumoasă. Pentru că lucrează pe câmp și în sere, adânciturile ridurilor sunt albe, neatinse de soare. Dar ele sunt vizibile doar când devine serioasă și ridurile din jurul ochilor se întind. Valentina însă zâmbește permanent. Și ele nu se văd.

„Aș vrea și eu să mă duc la oraș, să-mi fac manichiura. Mă duc uneori pe undeva și când văd alte femei cu manichiura făcută, cu mâinile îngrijite, frumușele, molcăluțe de mai mare dragul să te uiți la ele, parcă mi se face rușine. Noi, la sat, suntem mereu cu mâinile prin pământ, lucrăm, scurmăm și râmăm prin țărână, fierbem mâncare la animale și când mă uit la mâini…”.

 „În fiecare dimineață rânim balega de la vaci și o ducem la deal. Sâmbăta și duminica mergem la piața din Dubăsari și vindem legume. Cu rublele rusești cumpărăm dolari, iar când mergem la Chișinău pentru cumpărături, vindem dolarii și cumpărăm lei”.

FOTO: Mihail Călărășan

Tot ce-și dorește Valentina este un imaș unde oamenii din sat și-ar putea paște vacile. Pentru cei din Vasilievca, s-ar putea spune că vacile sunt sacre, lactatele fiind sursa lor de existență. Ar vrea să vândă totul și să se mute la oraș, să trăiască la apartament. După câteva momente de meditație îmi spune însă că n-ar putea rezista cu ritmul celor de  la oraș, cu un serviciu de la oră până la oră. Valentinei îi place libertatea. Și chiar dacă locuiește într-un sat moldovenesc pe teritoriu controlat de transnistreni, ea se simte liberă. Satul îi oferă acest sentiment.

La ora 14.15, în centrul satului oprește autobuzul galben din care ies câțiva copii. Frigul și vântul rece le intră pe sub hainele descheiate, iar ei se zgribulesc și își încheie haina grăbind pasul spre casă. Olesea îmi zâmbește din depărtare, probabil a fost anunțată de tatăl ei, Veaceslav, cu care am discutat mai devreme, că o aștept lângă poartă.  

FOTO: Mihail Călărășan

„Toți ne-am obișnuit cu drumul spre și de la școală, inclusiv cei mici, de grădiniță. Facem 45 de minute într-o direcție. Iarna este mai greu, că înnoptează repede. Vreau să plec din sat… Îmi doresc să merg la facultate în România. Deocamdată decizia mea a rămas la „Economie și Administrarea Afacerilor”, dar aș putea și să mă răzgândesc. Depinde și de notele de la BAC, de asta și stau cu capul în cărți”.

Când au vreo sărbătoare la școală, autobuzul îi așteaptă și îi aduce în sat mai târziu. Pentru o adolescentă care vrea să meargă la cosmetolog, la corecția unghiilor sau la frizerie, este mai complicat. Dacă nu au rude la care să rămână peste noapte la Cocieri, se duc părinții să îi ia cu mașina.  

 Terenul de joacă din centrul satului / FOTO: Violeta Colesnic

„Se simte lipsa vieții sociale, a plimbărilor nocturne și ieșirile la o înghețată. Discoteci nu se fac, că nici nu are pentru cine să se facă. Nici băieți nu sunt. Eu sunt cea mai mare din toți elevii. Eu sunt tot tineretul din sat...  ” 

La ieșirea din „țara” lor un șir de mașini se mișcă încet pe lângă cele două ghișee și „vameșii” care verifică portbagajele. Le-am returnat carta de migrație fără să ne privim și să ne vorbim.

FOTO: Mihail Călărășan 

Podul peste Nistru îl traversăm în liniște, iar „pacificatorii” ne urmăresc cu privirea ținând strâns cureaua mitralierei de pe umăr. Abia peste câteva minute, când suntem opriți de polițiștii moldoveni și întrebați dacă totul este bine, respirăm ușurați. Suntem în siguranță. Suntem acasă. 


Text: Violeta Colesnic

Foto: Mihail Călărășan

Editor: Georgiana Ilie, Decât o Revistă

Opiniile exprimate în această publicație nu reprezintă neapărat viziunile Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), German Marshall Fund of the United States (GMF) sau ale partenerilor săi.