Fiecare dintre ele are pe cineva acasă, în Ucraina, așa că fac schimb de informații. Copiii mai mari stau în boxele care le servesc ca dormitoare și citesc știrile sau își contactează colegii care au rămas în zona de război. Sunt copii smulși din mijlocul războiului, din casele și paturile lor.

Vladimir are 17 ani și este din Odesa. Pe patul lui stau împrăștiate vreo 20 de pachete cu biscuiți, ciocolate și napolitane pe care el le aranjează într-o pungă. „Mama se temea că n-o să am ce mânca pe drum spre Moldova și mi-a pus prea multe în geantă”, explică băiatul „dezordinea” de dulciuri de pe patul lui.

- Mama nu a putut să iasă din țară, dar m-a trimis pe mine. Până la frontieră am venit cu familia unui prieten de familie care era cu soția lui bolnavă de cancer și doi copii ai lor. Pentru că el nu a fost lăsat să treacă - s-au întors toți. Nu au vrut să se despartă. Eu am traversat singur. Am stat 12 ore la frontieră. Îmi tremura tot corpul de frică și de frig. Când am văzut un autobuz spre Chișinău am urcat imediat. Aici, în sfârșit, am dormit în liniște.

- Ce știi despre prietenii tăi rămași acolo? S-a schimbat cumva relația cu prietenii tăi ruși?

- Prietenii mei ruși nu au nicio vină în acest război. Am prieteni ruși care au peste 18 ani, care au ales să rămână să lupte pentru Ucraina, pentru că e casa lor. Am 17 ani, dar dacă aș fi avut cu un an mai mult, nu mi-ar fi permis să ies din țară.

Vladimir intenționa să ajungă singur până în Ungaria, acolo unde locuiește tatăl său, dar i s-a spus că la ieșirea din Moldova nu i se va permite să meargă mai departe, așa că îl așteaptă aici. „Mâine seara ar trebuie să ajungă aici să mă ia”, ne spune băiatul.

Report.md: Tu cum îți explici această invazie asupra Ucrainei?

Vladimir: Eu nu urmăresc posturi propagandistice rusești. Acum Putin încearcă să ocupe Ucraina. Ne numește naziști pentru că nu le dăm țara. Dar de ce să le-o dăm? Noi nu am avut conflicte cu rușii. Chiar ne-am înțeles foarte bine. Acum cică a venit să-i salveze, omorându-ne pe noi. Dar bombele care cad peste blocurile cu apartamente nu întreabă naționalitatea. Ele omoară pe toți.

Report.md:Războiul ți-a schimbat atitudinea față de ruși, față de Putin?

Vladimir:Față de Putin, da. Îl detest cum nu am mai detestat vreo dată pe cineva. Dar față de oamenii simpli ruși – nu. Un pic poate sunt supărat că nu i se pot opune, că nu se pot mobiliza. Acest război ne-a unit ca niciodată. Niciodată poporul nostru nu a fost atât de unit. Și niciodată lumea din jur nu a fost atât de solidară cu noi.

Report.md:După ce se va termina războiul vei reveni în Ucraina?

Vladimir:Nu. Eu deja am drumul meu. Sunt la început de cale și vreau să pornesc dintr-o țară stabilă. Vreau o carieră IT în UE. E visul meu. Când m-a trimis de acasă, mama mi-a zis: „Vova, tu doar ai vrut să ajungi în UE. Acum este șansa ta!”. Acum mă gândesc că poate a fost un șiretlic ca să mă scoată din calea bombelor, dar deja nu mai contează. O să merg mai departe.

În boxa de alături, printr-o pânză aproape transparentă, se conturează imaginea unei femei care își șterge părul ud cu un prosop. Ne spune că, în sfârșit, a putut face duș. Are 48 de ani și vine de la Kiev. Pe soțul și fiul ei de 28 de ani nu i-au lăsat să iasă din țară. A ieșit ea cu cei doi nepoți de 3 și 4 ani. Fiul ei încă nu a fost înrolat, dar după ce a văzut cum soldații ruși împușcă civili, este pregătit să ia arma în mână și să-și apere țara.

- Nu mai puteam să ținem copiii prin subsoluri, așa că am decis să părăsim Ucraina și să mergem spre Azerbaidjan, unde este acum nora mea, mama acestor copilași. Nu mai puteam rămâne acolo, pentru că împușcau permanent. Rușii spun că ucrainenii se împușcă între ei și că își bombardează casele. Halucinant! E groaznic să manipulezi așa. E groaznic ce fac rușii din țara noastră. Doar niște minți bolnave pot inventa așa prostii ca să-și justifice crimele. Nu o să le iertăm asta niciodată! Da, eu îi urăsc! Știu că nu e bine să spun asta, dar nu poți să nu urăști pe cineva care a venit în casa ta, te dă afară, îți împușcă familia și îți ocupă casa. Îi urăsc pentru că fiul meu va fi nevoit să omoare, apărându-și țara. Îi urăsc pentru că nepoții mei micuți au ajuns acum pe drumuri. Și asta nu va trece niciodată.

Liuda are 35 de ani. Deși nu pleacă nicăieri, își ține poșeta pe umăr. Stă pe o margine de pat, iar la picioare are două rucsacuri cu haine. Vine din Nikolaev. A fugit de război mai mult pentru fiul ei de 11 ani, care acum aleargă pe coridoarele centrului expozițional împreună cu alți băieți.

Liuda: Sirenele care răsunau neîncetat și dormitul prin subsoluri ne-au determinat să plecăm. Pe alocuri este liniște, în alte locuri explodează bombe. Oamenii din sat ne-au ajutat să ajungem până la frontieră, apoi am fost preluați de voluntari, ne-au urcat în autobuze și ne-au cazat. Am ezitat dacă să plecăm de acasă. La început nu credeam că am fost invadați. Apoi speram că rușii se vor retrage. Sora și fratele meu nu au putut ieși din orașul lor, pentru că este bombardat permanent. Periodic reușim să luăm legătura cu ei și ne spun că nu se știe cât vor mai rezista.

Report.md: Urmăriți știrile de la canalele rusești? Vedeți argumentele lui Putin prin care își justifică invazia?

Liuda: Da, ei spun că noi ne bombardăm singuri. Omul e rupt de realitate și nu înțeleg cum cei din anturajul lui nu înțeleg asta. Ceea ce fac acum rușii în Ucraina este genocid. E tragic! Ucraina e țara noastră, iar ca să o reconstruim și să putem trăi în ea, vom avea nevoie de mulți ani. În aceste zile noi i-am îngrijit chiar și pe soldații aceștia ruși răniți. Chiar dacă au tăbărât cu armele peste noi, le-am acordat primul ajutor, pentru că noi suntem, în primul rând, oameni. Nu vrem să luptăm! Nu vrem acest război! Vrem să avem o viață liniștită! O lume întreagă este solidară cu noi. O lume întreagă îl detestă pe Putin. Oameni buni sunt peste tot. Aici, în Moldova, ne-ați primit și aveți grijă de noi... Vă mulțumim!

Report.md:Cum i-ați explicat copilului că e război și cum a reacționat el?

Liuda: Când a început războiul, s-a speriat foarte tare. I-am spus că asta este doar temporar și că totul va fi bine. Când alături de casa noastră cădeau bombe el alerga strigând la mine. Când se auzeau bubuituri în zona noastră, alerga repede în baie și se tupila la podea. Cel mai groaznic era noaptea, când noi dormeam și începeau să cadă bombe, iar geamurile începeau a vibra. Nu puteam alerga noaptea, pe întuneric, în buncăre. O să fac orice pentru ca băiatul meu să trăiască. Nu vreau ca el să vadă ororile războiului. Noi am reușit să fugim, dar mă rog ca cei care au rămas să fie bine, să supraviețuiască. Prietenii și rudele ne sună și ne întreabă cum ne-au primit moldovenii. Ceea ce fac oamenii de aici pentru noi este foarte frumos. O să vă mulțumesc toată viața.

În una din boxe, Elena și mama ei stau pe pat și privesc copiii care tot vin în boxa lor să se joace cu câinele și pisicul lor ascuns sub pat. Elena a venit împreună cu mama, fiica ei și două prietene de familie.

Elena: A fost foarte greu pentru mine. Mi-a decedat soțul, iar imediat după aceasta a început războiul și, iată așa, într-o dimineață, ne-am trezit de la explozii și ne-am dat seama că gata, viața noastră este pe sfârșite. Litoralul este minat. Noi ne gândeam că în caz că murim de foame, nu ne pierdem, pentru că putem merge la mare și adunăm midii și crevete, pentru că înot foarte bine, pot să prind și pește. Câinele nostru, sărmanul, mănâncă acum orice: și hrișcă, și terci de ovăz și granule pentru pisici. Am tot așteptat să se termine războiul, dar după opt zile n-am mai rezistat și ne-am pornit spre frontieră. Mama a amenajat în subsolul blocului un fel de adăpost. De fiecare dată când răsuna sirena toți cei din blocul nostru coboram în subsol. Noi locuim la etajul opt și, evident, nu puteam folosi ascensorul. La început sirena suna cam o dată pe zi, dar în următoarele zile suna tot mai des. Pentru mama era greu să urce și să coboare opt etaje, așa că asta ne-a determinat să pornim la drum, asumându-ne orice risc. Cu cât stai mai mult acolo, cu atât este mai greu să ieși. Cei care au venit primii și-au găsit foarte repede chirie, dar noi de trei zile căutăm și nu găsim. Prietena mea, care a rămas acolo, spune că ar fugi, dar nicăieri nu găsește motorină pentru a alimenta mașina. Pentru mama este foarte stresant. A spus că vrea să se întoarcă la Palanca și, împreună cu câinele, să se întoarcă la Odesa și acolo să moară. Am rugat-o să aibă răbdare. Rușii ne-au scos din casele noastre. Nimeni nu-i aștepta la noi. Pe cine au venit ei să elibereze? De ce anume să ne elibereze? Tare bine trăiam și ne împăcam cu rușii, care veneau la noi în fiecare vară și se odihneau. Eram primitori și prietenoși, dar acum atitudinea mea față de ei s-a schimbat.

Irina, o altă refugiată cazată la Moldexpo, este supărată. Ne-a rugat să scriem anume așa - că e supărată pe toți cei care i-au invadat țara și i-au speriat copilul.

Irina: Fetița mea tresare de la orice zgomot, chiar și atunci când scap vreun obiect pe jos. Am prieteni și rude în Rusia. Sunt supărată și pe ei. Pe ei și pe populația de acolo care nu face nimic pentru a-l opri pe Putin. Noi murim sub bombele lor, iar ei se plâng pe rețelele de socializare că i-au lipsit de Ikea și de hamburgerii de la McDonald’s. Am crescut cu convingerea că între oameni nu trebuie să existe ură și răutate, așa că am dăruit dragoste și am ajutat pe oricine a avut nevoie. Nu a contat rasa, religia sau convingerile politice. Acum nu mai cred așa. Acum am un dușman pe care nu o să-l iert niciodată. Niciodată! Vă rog să scrieți anume așa. Niciodată!