Moldova, o poartă spre pace pentru ucraineni
De la Odesa, până la punctul de trecere a frontierei Palanca-Maiaki-Udobnoe, sunt aproximativ 40 de kilometru, iar taximetriștii percep o taxă de 2000 de hrivne (60 euro) pentru o călătorie până la frontiera cu Moldova.
Pe sensul de intrare în Republica Moldova, șirul de mașini este atât de lung încât nu i se vede capătul nici după o înaintare de câteva sute de metri pe teritoriul Ucrainei. De prin mașini nu se aude nici muzică, nici oameni vorbind, nici copii râzând. La volan, sunt numai femei. Bărbații nu au voie să iasă din Ucraina. Ei trebuie să-și apere țara. Cu cât se apropie de frontieră, cu atât speranța lor de a reuși să-și scoată copiii din zona războiului este tot mai mare. Încă un kilometru. Încă un metru. Apoi…trec frontiera și ajung în Republica Moldova, unde este pace.
Cele două coloane de mașini se mișcă greu. Unele au motorul pornit, altele, probabil pentru a economisi combustibilul, așteaptă în liniște și frig până când coloana se mai mișcă un pic.
Umiditatea, vântul puternic, rece, te pătrunde până la oase. Oamenii care așteaptă în vamă au pe ei câteva rânduri de pulovere, căciuli trase pe ochi, fulare și geci groase sau pături cu care s-au înfășurat strâns, încercând să păstreze căldura corpului. Unii țin sub aceste pături câte un copil mic, alții un pisic sau un câine. Se tot mută de pe un picior pe altul și își împing bagajele cu un picior când coloana înaintează și în fața lor apare spațiu liber.
Serviciul de Frontieră al Ucrainei a informat că, din cauza intrării legii marțiale în vigoare, plecarea din Ucraina este temporar restricționată pentru cetățenii ucraineni de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 18 și 60 de ani. Totuși, printre sutele de femei cu copii care așteaptă în rând sunt și bărbați. Unii sunt cetățeni străini, alții sunt cetățeni ucraineni, dar care dețin și cetățenia altui stat. Este un fel de „bilet” spre pace pentru ei.
De după gardul din plasă de metal, mai mulți bărbați care și-au adus familiile până la frontieră urmăresc fiecare metru cu care înaintează soțiile, mamele, surorile și copiii lor. Stau nemișcați și privesc în tăcere. Distanța dintre ei și familiile lor crește până când ele dispar după bariera de pe teritoriul Republicii Moldova. Și abia atunci ei se întorc și pornesc înapoi spre Odesa.
Unul din ei spune că printre sutele de refugiați de peste gardul de metal, care așteaptă să treacă frontiera, este și soția lui cu cei doi copii. S-au despărțit cu puțin timp în urmă și, imediat cum ei au trecut de barieră și au intrat în vamă, el a alergat aici, unde are vizibilitate. Îi urmărește cum traversează frontiera spre o țară unde, deocamdată, e pace. O sună. Despărțiți de un gard și de frontieră, stă cu ea la telefon, o privește, îi vorbește și le face cu mâna celor doi copii.
- Pe mine nu m-au lăsat să trec. Putin a spus că ne-a invadat ca să salveze Ucraina. Dar noi așa și nu am înțeles de ce anume vrea să ne apere?! Așa cum a făcut cu Transnistria pe care a rupt-o de la Moldova, așa face acum cu noi.
- Unde vor pleca soția și copiii Dvs. Au unde sta?
- Încă nu știu. Ar fi trebuit să vină
cineva să-i ia, dar nu știm nimic sigur. Voi ști abia când va traversa
frontiera și va ajunge pe teritoriul Moldovei.
Un bărbat cu un rucsac mare în spate, din care se văd două palete pentru tenis și cu o altă geantă voluminoasă la picioare, ține în brațe un copil de vreun an, care, periodic trage lacom din suzetă, apoi se oprește și privește curios în jur. Copilul este înfofolit în multe haine groase, iar peste ele mai este învelit și cu o pătură. Se pare că bărbatului îi este greu să îl țină și este și obosit, pentru că îl tot aburcă pe copil și îi tot aranjează păturica învelită în jurul corpului micuț. Apoi îl privește, vede că îi curge nasul și scoate din buzunar un șervețel cu care îl șterge și îi vorbește ceva, zâmbindu-i. Alături de bărbat stă un alt copil de vreo 6 ani care își ține ambele mâini pe mânerul căruciorului gol, privind în sus spre tatăl său care se chinuie să-l țină în brațe pe fratele lui. La un moment dat, o femeie grănicer se apropie de ceilalți grăniceri și le întinde actele bărbatului, pe care ea le luase la verificat.
- Verificați-l voi, vă rog. El declară că soția lui este plecată peste hotare într-un cantonament de dansuri.
Grănicerii îl privesc mai întâi în tăcere pe bărbatul cu doi copii, apoi i se adresează: „Unde spuneți că este soția Dvs.?”Bărbatul le explică și lor că a rămas singur cu doi copii și că soția lui este plecată peste hotare. „Acuș verificăm”, spune unul din ei. Verificarea durează aproximativ opt minute. Apoi grănicerul iese pe ușă și strigă spre bărbat:
- Și ce spuneați Dvs? Unde vă este soția?
- Este plecată în...
- Vă spun eu... Nu a plecat nicăieri. Ea este în Ucraina. Luați actele și...
Grănicerul a continuat să-i vorbească stăpânit, fără nervi, cel mai probabil pentru ca să nu audă băiețelul de șase ani care se ținea de mâna tatălui său. Era ușor să-ți dai seama despre ce vorbesc urmărind mimica feței supărate a grănicerului și cea rușinată a bărbatului.
FOTO: Elena Covalenco
„Luați-vă actele”, îi spune grănicerul, împingându-i în mână cele trei pașapoarte. Bărbatul nu spune nimic, întinde mâna, le ia, le bagă în buzunar, apoi apucă de mâner geanta mare de la picioare, strânge mai tare la piept copilul de un an, se întoarce și pleacă în liniște înapoi spre Ucraina. Femeile care stau la coadă îl privesc... Unele cu milă, pentru că văd în el doar un bărbat care vrea să trăiască și să fie alături de familia lui, altele cu dispreț, pentru că bărbații lor au fost înrolați și luptă să-și apere țara riscându-și viața, în timp ce alții încearcă să părăsească țara prin șiretlicuri.
„O imagine sfâșietoare. Am început să plâng când l-am văzut cum își cară copiii, cum îl strânge pe cel mic la piept, cum merge cu capul plecat pe lângă acel rând interminabil de femei care îl priveau în liniște fără să-i zică nimic. El a încercat...a încercat să părăsească țara. De copii…de copii cel mai tare mi-e milă”, șoptește printre lacrimi Elena, fotografa care mă însoțește.
Două femei, mamă și fiică, însoțite de o fetiță de cinci ani spun că au ajuns la Maiaki la ora 8 dimineața și abia acum au reușit să intre în vamă. Este trecut de ora 16.00.
- Ne-am speriat foarte tare de bombardamente. Soții noștri sunt plecați la muncă peste hotare și nu are cine să ne apere. Am ieșit din casă, am încuiat ușa și am plecat plângând. Nu știm când vom reveni, nici dacă vom reveni și nici ce vom găsit la revenire…
Fetița se pare că nu știe că a lăsat în urma ei o țară sfârtecată de rachete și bombe, pentru că aleargă fericită în jurul mamei și bunicii. Femeia mai în vârstă ține la pieptul ei un câine de talie mică, fără păr, înfofolit într-o pătură de sub care i se vede doar capul. Tremură la fel de tare ca și stăpâna lui. Femeile spun că au prieteni, rude și cunoscuți în Rusia. Deși Rusia a invadat Ucraina, ele vorbesc cu calm și fără niciun pic de ură față de poporul rus.
- Noi nu ne supărăm pe ei. Noi nu cu ei luptăm... Înțelegem că acest război a fost pornit de cei de la conducerea Rusiei, nu de oamenii simpli. Cum am fost prieteni cu oamenii din Rusia, așa și vom rămâne. Voi probabil că înțelegeți frica noastră, pentru că ați trecut deja prin așa ceva în 1992, cu Transnistria.
Nu poți să nu remarci calmul din vocea lor și grija pentru rudele pe care le au în Rusia, în timp ce, atât viitorul lor, cât și prezentul, este incert.
Voluntarii moldoveni și-au împărțit responsabilitățile pe ambele părți ale frontierei dintre cele două țări. Pe partea ucraineană, înainte de a trece de barieră pentru a intra în vamă, sunt două corturi și mese pline cu produse alimentare aduse de oameni simpli sau agenți comerciali. Multe tartine au fost aranjate cu grijă într-o ladă pe care au dat-o celor ce așteaptă să treacă frontiera. Cât ei fac ceai și cafea, lada este purtată din mână în mână și în scurt timp toți cei flămânzi și înghețați sunt hrăniți și încălziți cu ceai fierbinte.
Așteptarea celor din mașini poate dura și 30 de ore. Unii au reușit să-și ia cu ei provizii la drum și chiar termosuri mari cu ceai, alții însă și-au părăsit casele în grabă, așa că periodic, din mașini iese câte o persoană care vine la cele două corturi, pentru a lua ceva de mâncare și o băutură caldă.
O femeie gravidă într-un stadiu avansat al sarcinii, însoțită de doi băieți de vreo 7 și 8 ani tocmai au trecut controlul și și-au primit actele. Li se spune că pot merge spre polițiștii moldoveni de frontieră, dar femeia nu se mișcă din loc, așa că grănicerul mai repetă o dată:„Totul este în ordine. Puteți merge spre moldoveni”. „Nu-nu-nuuu, eu îmi aștept soțul, pentru că ne-am înțeles să fim împreună”, îi răspunde femeia. Așa și a rămas să aștepte, ținându-și copiii de mână și uitându-se după soțul ei și ai celor care îi verificau actele.
O altă femeie de vreo 50 de ani, singură, neînsoțită de nimeni pare speriată și debusolată. Spune că nu știe ce o așteaptă în partea cealaltă de frontieră, că nu are pe nimeni în Moldova și nici nu știe pe nimeni din țara vecină. Privirea ei aleargă de la o persoană la alta, căutând susținere, ajutor. Fiecare din acel șir lung sunt într-o cursă pentru supraviețuire și mulți dintre ei, la fel, nu știu ce-i așteaptă pe partea cealaltă a frontierei, așa că privirea femeii rămâne fără răspuns. Pare foarte abătută și înspăimântată. Elena, fotografa, se apropie de ea și îi spune că totul va fi bine - că imediat ce va trece frontiera va fi întâmpinată de voluntari. O asigură că sunt de încredere și să accepte ajutorul lor.
- Ei vor avea grijă de Dvs. Vă vor da o cartelă telefonică, pentru ca să puteți să vă sunați rudele și să le spuneți că ați ajuns cu bine. Vă vor da mâncare și un ceai fierbinte. Dacă aveți nevoie de haine, ei vă vor găsi tot ce vă trebuie. Chiar și un loc de cazare vă vor oferi, iar pentru că nu aveți transport, vă vor duce personal, cu mașina. Chiar și un loc de muncă vă pot găsi.
„Totul gratuit. Trebuie doar să le spuneți că aveți nevoie de ajutor”, o asigură Elena. Emoționată, femeia începe să plângă în hohote și tot repetă: „Spasibo...spasibo...spasibo vam...” (mulțumesc). De la stres sau de la emoții, corpul femeii este străbătut de un fel de convulsii, așa că plânge și tremură. Chiar și după ce Elena și-a continuat drumul ea încă repeta: ”Spasibo…spasibo…”.
Stările de panică și anxietate sunt amplificate de frica de necunoscut. Lumea fuge, dar mulți nu știu unde. Nu știu ce va fi cu țara pe care o părăsesc și nu știu nici cum vor fi primiți în țara în care se duc. Astăzi în Ucraina este război, iar în Moldova este pace. Deocamdată, soții, tații și frații acestor femei țin războiul la distanță de frontiera cu Moldova, pentru ca după șapte zile și nopți de război, în noaptea aceasta, ele, în sfârșit, să doarmă. Într-o țară în care încă este pace.
Comentarii