Victimele violenței domestice, de cele mai multe ori, ascund adevărul și evită să vorbească despre ceea ce se întâmplă între patru pereți, atunci când rămân față în față cu agresorul. Uneori însă, un ochi vânăt, o mână ruptă sau o internare în spital scot la iveală coșmarul prin care trec. Orice încercare de a fugi de agresor este urmată de o revenire la el, pentru că, de obicei, victima nu are la cine apela, nu are bani pentru a începe o viață nouă ori, pur și simplu, nu știe unde să se ducă, unde să doarmă și cum să procedeze mai departe. Și rabdă. Rabdă. Rabdă. Ani de zile.

Irina a crescut alături de un tată violent. Ține minte fiecare bătaie și fiecare fugă de acasă. Evită să vorbească despre perioada când locuia cu tatăl ei, pentru că, spune ea, o răvășește prea tare și plânge. Iar ea și-a propus să nu mai plângă niciodată din cauza tatălui ei.

Totuși, a început să plângă chiar înainte de a începe să ne povestească istoria vieții ei.

„În fiecare dimineață mă trezeam zdruncinată de gândul că o voi găsi pe mama moartă, zăcând lângă mine”.

„Vasea iar o bate pe Aliona”

„Când tata a înșfăcat-o pe mama de păr și o târa prin casă, pe podea, eu tocmai eram la masă și îmi făceam temele pentru acasă. Tata era supărat. El mereu era supărat. A târât-o până la prag și, cu o mână o ținea pe mama de păr, iar în alta avea un topor. Stătea aplecat asupra ei, țipa ceva, știu sigur că țipa, iar mâna în care ținea toporul era parcă scăpată de sub control. Se mișca haotic când pe lângă urechea ei, când în aer, când aproape de gâtul ei dezgolit. Mama stătea nemișcată. Știa că, dacă îl supără și mai tare sau dacă se mișcă, noi cu fratele meu am putea ajunge la casa de copii. Cum stătea întinsă pe podea, cu toporul deasupra capului ei, îl implora pe tata: „Numai nu le fă nimic copiilor… te rog… nu le fă rău copiilor…lasă-i în pace”. Am sărit de pe scaun și am trecut periculos de aproape de tata și toporul lui și am ieșit afară, pe prag. Era seară, deja amurgea, iar eu am început să strig așa de tare!.. Nici nu-mi amintesc ce strigam, dar strigam foarte tare. Strigătul acela îmi sună și acum în cap. Am auzit cum se deschideau ușile vecinilor și știu că au ieșit pe prag. Poate că s-au uitat la mine și m-au văzut cum strigam, disperată, dar nimeni, nimeni nu a venit să o ajute pe mama. Era ceva obișnuit ca tata să o bată pe mama. Era ca o normalitate. Și totul se reducea la fraza pe care o spuneau atunci vecinii: „Vasea iar o bate pe Aliona”. Și atât. Nimeni nu ne-a ajutat. După fiecare bătaie îngrozitoare fugeam de acasă. În seara aceea mama ne-a luat pe mine și pe fratele meu și am fugit.

Tata ne-a căutat, umblând pe toate drumurile, cărând cu el toporul învelit într-o sacoșă. În noaptea aceea am dormit sub un gard, dar a doua zi am mers din nou acasă. Nu aveam unde să mergem. Nu aveam la cine apela. Eram singuri pe lume. Numai noi și tata care voia să ne omoare.

Suflarea caldă și protectoare a Joienicăi

Pe vaca noastră, Joienica am iubit-o foarte tare. Dormeam în ieslea ei când tata era supărat și ne bătea. Iar tata mereu era supărat. Împărțeam cu Joiana și felia de pâine cu dulceață pe care reușeam să o înșfac din casă, să nu mă observe tata.

Încă din toamnă, împreună cu mama, acopeream toate găurile din șura animalelor ca să nu sufle vântul. „Să-i fie cald Joienei”, spunea mama. Acum însă, îmi dau seama că făceam asta pentru noi, amenajam șura pentru noi, ca să nu ne fie prea frig în nopțile de iarnă când ne ascundeam în șură și dormeam în ieslea animalelor. Oile erau mai fricoase și se speriau repede și, noaptea, când fugeam de furia tatei și intram în șura animalelor, le vorbeam oilor, le rugam, le imploram să nu zbiere. Vorbeam cu ele în șoaptă ca să-mi recunoască vocea: „te rog, nu te teme, numai nu zbiera! Numai nu zbiera!”. Dacă tata auzea oile agitându-se și behăind știa unde să ne găsească și venea după noi. Urcam în ieslea Joienei, iar ea mă tot adulmeca. Adormeam simțindu-i respirația ei caldă și, nu știu cum, protectoare… Nici una din animalele cu care am împărțit paiele din șură și alături de care am dormit nu a fost vândută la carne. Erau parte din familie: a mea, a fratelui și a mamei. Tata nu ne-a spus niciodată că ne iubește. Nu știu nici măcar dacă ne-a iubit, dar… cred că animalele acestea ne-au iubit mai mult decât ne-a iubit tata.

Înainte de a pleca definitiv din casa, mama a vândut toate animalele, pentru că știa că tata, din răzbunare, le va omorî.

Teatrul din buruieni: „Batalioooon, soldaaaați, capul jos, vine inamicul!”

De fiecare dată când tata o bătea pe mama, o întrebam de ce nu plecăm undeva departe? De ce nu fugim de el? Într-o zi, tata a găsit într-o carte banii ascunși de mama. Și-a dat seama că erau pentru evadarea noastră. I-a aruncat în foc cu tot cu carte. Mama a avut atunci o criză. A fost singura dată când am văzut-o plângând și tânguindu-se. Nici când a bătut-o tata, nici când a călcat-o în picioare, nici când a vrut să-i taie capul cu toporul nu a plâns, dar atunci, în ziua aceea, când tata a dat banii pe foc, mama a urlat de durere. Erau banii pe care îi aduna pentru evadarea noastă, pentru ziua când  vom decide să ieșim din casă și să nu privim în urma noastră. După ziua aceea nu am mai văzut-o plângând. Acum știu că atât eu, cât și fratele meu nu am cedat nervos și psihologic doar datorită mamei. Nu știu de unde a avut puterea, de unde a avut inspirația ca, atunci când stăteam ascunși prin buruieni sau pe sub vreun gard, ea ne zâmbea, ne făcea din ochi și zicea: „batalioooon, soldaaaați, capul jos, vine inamicul!”. Transforma tragedia ei într-un teatru. Și noi știam, eram conștienți că tata o bate, că este nefericită, că nu este normal ceea ce se întâmplă, dar când o vedeam atât de curajoasă, atât de puternică, știam că nimic pe lumea asta nu ni se poate întâmpla atâta timp cât mama este lângă noi.

Eram atât de singuri! Nu aveam unde merge. Nu aveam la cine apela. Nu aveam rude care să ne ajute. Nu aveam bani!

Am plecat într-o noapte. Am ieșit din casă, am închis ușa, am închis poarta și am dispărut din viața lui. Am luat cu noi doar actele și hainele care erau pe noi.

Încerc, dar nu-l pot ierta…”

Nina Nenescu este președinta Asociației pentru Sprijin şi Binefacere Cimişlia, iar de câțiva ani încearcă să convingă autoritățile publice locale să deschidă un centru pentru victimele violenței în familie.

Nina Nenescu, președinta Asociației pentru Sprijin şi Binefacere Cimişlia 

Nina Nenescu: Problema cea mare este că aceste femei nu au unde să se ducă și se întorc la agresor. După fiecare bătaie, după fiecare fugă de acasă, ele se întorc la agresor. Se întorc acasă. Peste o vreme, sunt din nou bătute, iarăși ajung la spital, iar fug de acasă ca, până la urmă, să revină în casa în care este agresată. Bărbații sunt imprevizibili. Parcă te uiți la el și pare om normal, adecvat, cuminte, dar când dă beția peste el, parcă îl schimbă cineva cu un monstru. Am observat deja că, mai ales toamna, când apare vinul, violența în familie capătă proporții alarmante.

Ideea de a deschide un Centru pentru victimele violenței în familie i-a venit după ce a ajutat mai multe femei care au fost bătute de soții lor. Pe rând, le-a luat la ea acasă, le-a ajutat, le-a găsit avocați și le-a găzduit până când s-a găsit o soluție.

Din propria inițiativă, Nina Nenescu s-a implicat în patru cazuri de violență în familie, ajutând-o pe fiecare femeie să treacă prin criză și să o ia de la capăt.

Când a luat-o la ea pe Ana (nume schimbat), fata era într-o stare de nedescris. Zi de zi plângea neîncetat și avea o depresie profundă. Copiii Ninei Nenescu erau martorii nefericirii acestei femei, o vedeau cum plânge zi și noapte și, deși, din solidaritate feminină, era gata să o ajute pe Ana, vedea cum depresia fetei influențează dispoziția și atmosfera din familia Ninei.

Nina Nenescu: Vreau ca aceste lucruri să se întâmple într-un centru, nu la mine acasă. Prima femeie pe care am ajutat-o s-a dezis de trecut. L-a lăsat în urmă. Iată sunt așa oameni care lasă totul în urma lor și o iau de la început. Iată ea nu vrea să-și mai amintească prin ce a trecut, vrea să-și găsească fericirea. Acum este liniștită și nu are nevoie de nimeni. Nu vrea ca lumea să știe prin ce calvar a trecut și că a fost nefericită. A spus că se dezice de trecut și asta inclusiv pentru că nu vrea milă de la cei care îi vor afla istoria vieții. A ieșit din casă fără nimic. Nu a luat nici un ban. A luat doar copilul și atât. Am apelat la un avocat pe care îl cunosc și care lucrează la o companie internațională, pentru a o ajuta pe această fată. Ea nu avea bani și nu își permitea să plătească serviciile unui avocat, pentru că cei din Cimișlia cereau bani enormi. Aș fi plătit eu, dar sunt o simplă profesoară și nici eu nu am bani. Cu ajutorul avocatului, fata a reușit să scape de calvar. Abia după ce a intervenit avocatul, poliția s-a implicat și a început să investigheze cazul.

A urmat o altă fată care mi-a spus că se întoarce acasă, pentru că nu are unde se duce. Era o femeie străină pentru mine, pe care nu o cunoșteam înainte de asta, dar i-am spus să vină la mine acasă, că nu poate să se întoarcă la soțul ei violent. Și atunci mi-a venit ideea: să deschid un centru pentru victimele violenței în familie. Vreau ca aceste fete, atunci când se simt rău, când ies din casa abuzatorului, să aibă unde să se ducă. Vreau ca ele să petreacă o perioadă în afara violenței la care au fost supuse, să fie consiliate, să-și revină, să înceapă să lupte, să-și aranjeze gândurile.

Fiind o simplă profesoară, știa că doar autoritățile publice locale ar putea să o ajute să deschidă acest centru. Inițial a mers la președintele Consiliului Raional care i-a spus că îi place ideea și că o va ajuta, dar la scurt timp a fost înlocuit în funcție, iar odată cu plecarea lui, și planurile Ninei Nenescu de a deschide Centrul s-au blocat. A mers apoi la primarul orașului, Gheorghe Răileanu. Nici el nu a fost împotrivă și a spus că, împreună cu, un alt deja președinte al Consiliului Raional, Iovu Bivol, vor realiza această idee. Identificase chiar și încăperea - un bloc care aparține asistenței sociale și unde iarna sunt găzduiți oamenii străzii.

Nina Nenescu: Nu am avut nimic împotrivă, dar pentru aceste femei locul nu ar fi chiar sigur, ele nu s-ar simți acolo în siguranță. Apoi, și dl Bivol, și Răileanu și-au pierdut funcțiile și acum avem un alt primar, iar eu iarăși a trebuit să o iau de la capăt cu demersurile și explicațiile. Actualul primar mă tot amână, dar mi-a spus că undeva este o grădiniță și o parte din ea ar putea fi folosită pentru un astfel de centru. Sper că, într-o bună zi, autoritățile publice locale vor interveni și va fi aprobată deschiderea acestui centru. Sper ca aceste femei să beneficieze de servicii de calitate, pentru că atunci când ies din casă și fug de agresor, iau cu ele doar hainele cu care sunt îmbrăcate, fără alte obiecte de primă necesitate, haine de schimb sau bani.

Nina Nenescu spune că a fost la mai multe astfel de centre, pentru a înțelege cum funcționează.

Nina Nenescu: Știu, sunt multe centre, inclusiv la Chișinău, dar aceste femei vor să rămână în Cimișlia. Este greu să explici necesitatea deschiderii unui centru pentru victimele violenței domestice, când la putere sunt doar bărbați. Totuși, sunt optimistă și sper că autorităților publice locale vor decide într-o zi deschiderea unui astfel de centru, prin asta schimbând destinul victimelor, oferindu-le o șansă la un nou început.

Autor: Violeta Colesnic / FOTO: Elena Covalenco