Interviu

Mărturii din Infern: Un copil de 14 ani supraviețuiește mitralierei. Colegii lui au murit pe loc. Familia i-a fost ucisă

„Câteva cartușe m-au nimerit în genunchi, iar pe colegii mei i-au nimerit în piept. Au murit”, povestește adolescentul Hassan, acum în vârstă de 18 ani, originar din Irak, Kirkuk.


L-am întrebat astăzi (vineri, 7 aprilie 2017), după anunțul atacurilor americane din noaptea trecută (6/7 aprilie) ce crede despre evoluțiile din Siria, țara vecină Irakului natal. Era îngrozit de atacul cu arme chimice, petrecut acum câteva zile. De atacul americanilor încă nu aflase. I-am povestit, pe scurt ce s-a întâmplat noaptea trecută, despre intervenția SUA.

E sceptic, nu mai crede în salvatori, oricare ar fi ei. În Orientul Mijlociu, oamenii au ajuns la capătul puterilor.

Când pierzi tot ceea ce ai mai scump pe lume, familia, cu greu te ridici din caldarâm, unde te-au mitraliat și unde ți-ai văzut colegii pe caldarâm, fără să se mai ridice de acolo. Și-a pierdut tatăl în timp ce acesta se afla în misiune. Era polițist, a fost ucis. Rămas fără familie, Hassan s-a gândit să scape din Infern. Cu un picior rănit, a reușit să fugă. A stat ascuns, fără mâncare, într-un tir, până la Timișoara. Zdrobit psihic și fizic, copilul de 14 ani s-a ridicat. Acum are 18 ani.

Lecția de voință predată de un copil care și-a pierdut toată familia în atacuri teroriste

Plecat din Infern, Hassan este acum elev în clasa a IX-a la un liceu din Giurgiu. Merge la școală în cârje pentru că, în țara lui, teroriștii i-au nenorocit genunchiul cu gloanțe. Familie nu mai are, în afara unui frate mai mare. Restul - tată, mamă, un alt frate și o soră - au murit în exploziile provocate de indivizi care par să nu știe altceva decât să arunce oameni în aer. Când i-a fost distrus genunchiul, într-un atentat, doi prieteni au murit lângă el.

Povestea lui Hassan

„Într-o zi, în 2013, am fost cu colegii mei în oraș. Acolo unde eram noi a explodat o bombă. Am vrut să intrăm în interior, să vedem cine a murit sau cine e rănit. În acel moment a apărut o mașină cu o mitralieră și au împușcat tot ce era acolo. Doi dintre colegii mei s-au culcat la pământ, eu am rămas în picioare. Câteva cartușe m-au nimerit în genunchi, iar pe colegii mei i-au nimerit în piept. Au murit”, povestește Hassan cum și-a pierdut și prietenii

Tatăl său a fost ofițer superior de poliție, iar un prieten de-al lui l-a ajutat pe Hassan să plece din Irak. A ajuns în România călătorind câteva zile ascuns într-un tir, alături de alți doi tineri, cu câteva mere și puțină apă. Nu a știut decât că a plecat din Turcia și a ajuns în România.

Norocul lui a fost ajutorul venit de la câteva doamne din București și Giurgiu care l-au ajutat să meargă la școală, i-au cumpărat haine și au avut grijă de el. Hassan este ambițios, știe că a pierdut tot, dar are planuri pentru viitor: să-și facă o familie, să urmeze o școală de frizerie și să își rezolve genunchiul pentru a scăpa de cârje. Iar planurile lui se leagă de România, pentru că aici vrea să rămână.

Școala este foarte grea pentru el, întrucât nu știe foarte bine limba română. Învață, acum se face bine înțeles când vorbește, dar probleme mari întâmpină la „Limba Latină”. A repetat deja o dată clasa a IX-a, dar nu se lasă și merge în continuare la ore alături de colegii lui români.

„Pentru el, important este cât de bine înțelege limba română, cât de mult înțelege ce se discută în clasă. Dar, din cât l-am auzit, vorbește bine românește acum. Chiar bine”, ne-a povestit Cristina Anghel, directoarea Liceului Tudor Vianu din Giurgiu, acolo unde învață Hassan.

Hassan a început școala în România ca audient. Adică participa la cursuri, asculta ce se preda la ore, dar nu era notat. Este asemenea unei pregătiri pentru atunci când va fi înregistrat oficial ca elev. La final, Hassan a dat un test. Deși pentru un elev român ar fi fost ceva banal, pentru Hassan a fost foarte dificil: trebuia scris în limba română, iar scrisul de la stânga spre dreapta era ceva nou pentru el.

„În urma acestui test el a putut fi înscris în clasa a IX-a. Nu știm care a fost nivelul lui la matematică în țara lui, dar noțiuni elementare are”, a remarcat directoarea liceului.

Colegii săi de clasă nu au ezitat să pună bani pentru ca Hassan să poată fi operat la picior.

„S-a integrat numaidecât, copiii socializează foarte repede. Poate a fost și curiozitatea de a avea un refugiat printre ei. Problema lui medicală i-a sensibilizat pe ceilalți elevi care s-au organizat pentru a-l ajuta cu operația, pentru că suma necesară era destul de mare. Au făcut o acțiune mare, nu doar în școală, ci și în oraș, au mers la instituții, chiar și la Vodafone. Un gest lăudabil pentru niște copii de clasa a IX-a”, a mai spus Cristina Anghel.

Acum, Hassan se gândește că iarăși are nevoie de bani pentru a doua operație și speră ca aceasta să fie ultima. Speră să poată merge din nou normal, ca toți ceilalți.

 Tatăl meu a fost polițist și am avut un frate și o soră. Familia mea era cunoscută în oraș datorită tatălui meu, un ofițer superior.

„Chiar și teroriștii ne știau”

„În 2012, tatăl meu a mers într-un alt oraș, în misiune. Nu a putut să revină acasă pentru că a fost la un incident cu o bombă. Acolo a murit”.

„Apoi au început să vină tot mai mulți teroriști în orașul meu, Kirkuk. Orașul meu este unul mare, are benzinării, resurse naturale, din acest motiv vin tot mai mulți teroriști. Au fabricat bombe, au detonat mașini-capcană, iar din cauza lor au murit multe persoane. Mama mea, o soră și un frate au murit împreună într-un astfel de atac terorist. Am mai rămas cu un frate, mai mare decât mine, profesor de matematică”.

„Într-o zi , în 2013, am fost cu colegii mei în oraș. Acolo unde eram noi a explodat o bombă. Am vrut să intrăm în interior, să vedem cine a murit sau cine e rănit. În acel moment a apărut o mașină cu o mitralieră și au împușcat tot ce era acolo. Doi dintre colegii mei s-au culcat la pământ, eu am rămas în picioare”.

„Câteva cartușe m-au nimerit în genunchi, iar pe colegii mei i-au nimerit în piept. Au murit”.

„Am stat apoi 8-9 luni la o familie, prieteni de-ai tatălui meu. Mergeam la spital și acasă. Casa mea, unde am locuit cu familia, a fost incendiată, nu se știe de cine”.

„Au dat foc și la două mașini care au aparținut tatălui meu. Atunci am vorbit cu un prieten, fost coleg de serviciu cu tata, și i-am zis că eu nu mai am ce face pe-acolo. Nu pot să îmi fac bine piciorul, nici școala nu o mai puteam urma, nici nu mai aveam viață. Nimic”.

„El s-a oferit să mă ajute să plec din țară, iar eu asta voiam”.

„Prietenul a vândut în 2014 cele două mașini incendiate și a făcut rost de niște bani. M-a ajutat până am ajuns în Turcia, unde a vorbit cu cineva să aibă grijă de mine, să mă ducă într-o țară liniștită”.

„Am mers cu tir-ul împreună cu alți doi băieți de 18 și 19 ani. Am stat două zile și jumătate închiși în tir. Fără mâncare. Am avut doar niște apă și 2-3 mere. Nu am știut unde ne aflăm, în ce țară suntem. Nici șoferul nu a știut că noi suntem în tir-ul lui. Dacă ar fi știut, nu ne-ar fi lăsat în mașină”.

„Când am ajuns în România, am ajuns la Timișoara, cred, nu sunt sigur. Apoi am venit la Centrul [de refugiați – n.r.] din Giurgiu până mi-au dat actele de refugiat, după care am fost dat la o casă de copii. De la București au avut grijă de mine doamna Luiza și doamna Oana, apoi s-au ocupat de mine cei de la JRS”.

„Am fost la mulți doctori din România cu problema mea mare de la picior. O venă importantă nu o mai am. Am ajuns la doctorul Burnei, el m-a trimis la spitalul MedLife să îmi rezolve vena prin care nu mai circula sânge. Nici nu mai simțean piciorul de la rană în jos. Acum simt, e mai bine. Pentru prima operație, doctorul mi-a cerut 6.000 de euro (cost oficial al intervenției chirurgicale la o clinică privată, n.r.). Nu am avut bani, dar doamna Florentina Tincu, de la JRS, încă o fundație, plus colegii de la școală m-au ajutat. A fost foarte important pentru mine. Prima operație a reușit, mai am una de făcut, să pot să merg normal și eu”.

„La școală este cam greu pentru mine. Nu pot să învăț la fel ca ceilalți. Mă duc la ore, dar la engleză, franceză, latină, e greu pentru mine. În viața mea nu am învățat latină, nu am înțeles deloc. Fizică, istorie - e foarte greu pentru mine”.

„Colegii mei mă ajută foarte mult să rezolv temele pe grupul Whatsapp, pe Messenger. Ei știu că nu pot să fac corect singur temele și mă ajută foarte mult pe grupul «Clasa»”.

„Doamna Florentina Tincu, JRS, doamna Luiza, doamna Oana, m-au ajutat foarte mult. Și nu doar pe mine, ci pe mulți refugiați, e foarte important pentru acești oameni”.

Hassan: „Nu am plecat de bucurie. România e acum țara mea. Irak a fost”

„De multe ori m-am gândit dacă să plec în altă țară, dar mereu gândul îmi rămâne la România. Am învățat limba, acum sunt la liceu, mi-am rezolvat niște probleme la picior. Ce a fost greu am reușit să trec peste. Vreau să rămân aici. Iar dacă mă duc în altă parte, la fel va fi. Trebuie să învăț limba, trebuie să fac școala. La fel. Nu aș avea pe nimeni acolo, iar aici am găsit niște oameni foarte buni. Nu mă interesează pe mine Anglia, Germania, Franța, România sau Irak. Important pentru mine e că este liniște și pot să mă duc la școală. Atât”.

„De la Direcție [pentru Protecția Copilului, n.r.] mă tot întreabă de ce am plecat de-acolo. Nu am plecat de bucurie. Dacă aș fi avut o șansă nu aș fi plecat. Și mie îmi place să stau cu familia mea, în țara mea, cu oameni care vorbesc aceeași limbă. Acum mă uit la România ca la țara mea, ca la Irak. Asta e, de fapt, țara mea acum. Irak a fost”.

„Mereu mă gândesc la viitorul meu. Vreau să am o familie, la fel ca familia mea, pe care am avut-o în Irak. Și să fac școală, fără școală nu pot să fac nimic. Chiar dacă școala pentru mine e puțin cam grea, trebuie să trec clasa. Dar vreau să fac școala de frizerie. Știu puțin să tund, știu perfect să pensez, dar la o școală de frizerie am să învăț corect. Acum însă e greu cu piciorul ăsta.”

Cristina Anghel, directorul Liceului Tudor Vianu, Giurgiu

„Se integrează. Vine într-o școală, poate să-și facă prieteni, se ocupă cineva de el, cineva e preocupat și de problemele lui medicale. Are o dirigintă care se ocupă de el și îi pune în vedere că trebuie să-și încheie situația școlară.”

„S-a integrat și pentru că sunt elevii noștri deschiși, poate că este și curiozitatea de a avea un refugiat în clasă și l-au integrat numaidecât, copii socializează foarte repede. Și problema lui medicală i-a sensibilizat și au organizat acea strângere de fonduri pentru a-l ajuta cu operația.”

„Hassan a dat un test după anul în care a fost audient.”„Problema e cât de mult a evoluat cu limba română, măsura în care înțelege ce se discută în clasă. Dar din câte l-am auzit, vorbește bine românește acum. Chiar bine.”

„Are puterea să zâmbească, e o persoană sociabilă și cred că este o persoană puternică dacă mai are puterea să zâmbească după tragedia prin care a trecut. A fost și rănit, și-a pierdut și toată familia. Acum, singur aici, încearcă să-și continue viața.”

Florentina Tincu – JRS

„L-am cunoscut pe Hassan în momentul în care a venit la centrul de refugiați. La momentul în care a solicitat azil în România era o persoană vulnerabilă petru că era un minor neînsoțit și pentru că avea probleme de sănătate, în sensul că era împușcat în picior.

În primul rând avea nevoie de asistență medicală, avea o plagă împușcată care avea nevoie de tratament. L-am luat și l-am dus la spital, l-am vizitat în fiecare zi și l-am ajutat cu abolut tot ce înseamnă asistență: juridică, medicală, materială”.

„Hassan nu este doar un refugiat pe care noi îl ajutăm să se integreze. Hassan este prietenul nostru, un membru al familiei mele, vorbim cu el de parcă ar fi parte a familiei de foarte multă vreme. Asta îi crează sentimentul de «acasă», de apartenență. Un simplu telefon este suficient ca eu să mă duc acolo unde el are probleme, fie că sunt probleme școlare, fie că are probleme la «căsuță» [locuința de la Direcția pentru Protecția Copilului, n.r.]. Are numărul meu, are adresa mea, deci este practic un membru al familiei mele”.

„Discutând cu el, încercăm să îi creionăm ideea că este un viitor adult și că trebuie să fie puternic. Indiferent de ajutorul nostru necondiționat, va trebui ca în viitor să ia decizii de unul singur, să se descurce în situații critice de unul singur, pentru că asta fac și copiii noștri”.

„Legea prevede obligativitatea ca toți minorii refugiați să fie introduși în sistemul de învățământ. Am făcut cerere la Inspectorat și, chiar și cu problemele lui medicale, a participat”.

„Singura mea problemă e că niciodată nu am reușit să găsesc feedback de la cei de la Direcția pentru Protecția Copilului. Medicul instituției l-a văzut pe Hassan după foarte mult timp, chiar și după operație. După mai bine de o lună, după ce am dat telefon și am zis că nu se poate așa ceva, că trebuie să-l aibă în evidență. Deci nu am avut niciun fel de ajutor din partea Direcției”.

„Legea prevede obligativitatea ca toți minorii refugiați să fie introduși în sistemul de învățământ. Am făcut cerere la Inspectorat și, chiar și cu problemele lui medicale, a participat”.

„Singura mea problemă e că niciodată nu am reușit să găsesc feedback de la cei de la Direcția pentru Protecția Copilului. Medicul instituției l-a văzut pe Hassan după foarte mult timp, chiar și după operație. După mai bine de o lună, după ce am dat telefon și am zis că nu se poate așa ceva”.

Autori:

Andrei Astefănesei (interviu, text), Dani Drăgan (filmări și editare video)

Proiectul nostru

Ruta pe care refugiații curg din Siria spre Europa nu s-a închis după vârful din anul 2015. Doar numărul celor care ajung în Vestul bogat și plin de oportunități a scăzut, după ce traseul s-a îngreunat mult față de conjunctura favorabilă din urmă cu un an și ceva.

Unele state și-au închis, practic, granițele, forțând valul de oameni sa le ocolească sau blocând pur si simplu drumul lor spre visul european.

Ajutarea refugiaților este în continuare o problemă pentru statele sărace din regiune, care nu au suficiente resurse pentru a-i găzdui și care s-au trezit, peste noapte, cu mii de oameni vulnerabili pentru care trebuie să asigure condiții minime de viață.

EurActiv România a documentat cu sprijinul financiar oferit de German Marshall Fund – Black Sea Trust, dificultățile și tragediile imigranților și refugiaților mai vechi sau mai noi din Orientul Mijlociu care bat la poarta Europei.

Ne-am uitat mai atent la provocările cu care se confruntă, dar și la oportunitățile pe care le pot accesa pentru a-și reface viața, la povești de groază despre modul în care oamenii au scăpat de la moarte și la exemple formidabile de compasiune, la prejudecăți înșelătoare și neînțelegeri ce privesc realitățile zilnice și la cazuri extraordinare de integrare.

Articolul anterior

Erdogan anunță reintroducerea pedepsei cu moartea

Articolul următor

SUA atacă Siria