Ochi de fotoreporter

Reportaj din satul în care doar cimitirul a mai rămas „viu”

Părăsit de locuitori, satul Duduleşti se încăpăţânează să nu dispară definitiv de pe fața Pământului. Atât timp cât casele aproape ruinate încă mai stau „în picioare”, satul există.

Amplasat la vreo 300 metri de şosea, cei care trec pe alături nici nu bănuiesc că pe aceste dealuri, cândva, a existat o comunitate de oameni.

La intrarea în sat dăm de o troiță. Analizând mai atent tehnica executării acestei lucrări şi materialele folosite, ne dăm seama că cineva a îngrijit-o recent. Crucea stă înfiptă într-o temelie trainică din beton. De parcă cei care au făcut-o ştiau că într-o zi vor pleca toţi, iar ea, troița, va trebui să reziste singură. Da, în curând, în satul Duduleşti, va rămâne doar Dumnezeu. Singur.

Satul nu mai are drumuri. Nici cărări nu mai are cine bătători. Fântâna, rămasă fără găleată, a secat. Au părăsit-o şi oamenii, şi apa...

Cele 6 case rămase încă în picioare au fost construite aproape una de alta. Probabil că locuitorii au fost nu doar vecini - poate o familie.

O sticluţă de parfum franţuzesc, îngropată pe jumătate în colbul de pe podeaua casei cu brâie albastre a aparţinut, probabil, unei fete cochete. O carcasă de la o casetă cu bandă magnetică din casa vecină a aparţinut, probabil, unui flăcău.

Poate ei doi s-au iubit.

Poate s-au căsătorit.

Poate au hotărât să plece.

Şi poate aşa, satul a rămas singur...

Toate casele care încă mai stau în picioare au uşile larg deschise. În graba lor, stăpânii au uitat să le închidă. Ori poate le-au lăsat deschise, ca să ştie casele că ei pleacă, dar  vor reveni. Într-o zi... Şi ele să-i aştepte. Cu uşile vraişte.

O cămaşă de sărbătoare, albă, cu dungi albastre care, probabil, era îmbrăcată la sărbători ori la slujba de duminică încă se ţine bine într-un cui metalic, bătut în lutul vechi de o mână bărbătească. Cămaşa încă îşi aşteaptă stăpânul, pentru că nu putea el s-o lase aşa, singurică, atârnând într-o casă pustie. Nu putea să plece şi s-o uite. Ştie ea ce ştie... 

El o să revină.

Şi o să se ducă în beci. Şi o să bată doagele la butoiul cela gălăgios care, uneori, scârţâie atât de tare şi trist încât şi vântul se opreşte din vâjâit, nedumerit de bocetul prelung, venind de undeva de sub pământ. Tace şi ascultă cum se tânguie de dor nişte doage de butoi. Cum foşneşte în cui o cămaşă iubită, dar uitată. Cum se surpă temelia unei case atât de dragi, dar părăsite. Cum se descompune încet un coş lăsat de o gospodină în mijlocul grădinii.

 

Cum cad crucile din cimitir. Cum dispare un sat. Cum un fotograf păşeşte atent printre ruine, răscolind prezentul, pentru a ghici trecutul unui sat dispărut.

În toată această pustietate am găsit doar nişte urme enorme lăsate de animale. Speriată că sunt urme de lup, m-am înarmat cu un băţ şi am continuat să explorez casele din sat, fiind mereu pregătită să resping vreun atac dacă, brusc, de după vreun perete, sare vreo jivină care a lăsat acele urme. Abia pe urmă am descoperit, după vârful dealului, o stână cu oi şi pe cei care au lăsat acele amprente în zăpadă - vreo 12 câini giganţi care nu s-ar fi speriat deloc de „arma” mea dacă m-ar fi găsit singură rătăcind prin împrejurimi.

Ciobanii de acolo mi-au spus că de 10 ani în satul Duduleşti nu a mai fost nimeni. Nici zare de om.

 

Până şi cocostârcii au încetat să mai vină de câţiva ani, iar cuibul lor aşa şi stă pustiu.

La plecare am trecut pe lângă cimitir şi ...nu ştiu de ce, am şoptit "la revedere”, cimitirul fiind cel mai "viu” loc din acest sat.

Pentru că... dintr-un sat mort, doar morţii n-au plecat.

Mai multe poze din satul Duduleşti pe pagina de Facebook a Report.md.

Elena Covalenco, fotoreporter

Articolul anterior

Procurorul general învinuiește jurnaliștii pentru faptul că moldovenii beau la greu

Articolul următor

Frauda bancară nu s-a încheiat - „băieții șmecheri” ne fură în continuare!