Adrian stă într-un ungher al camerei, cu privirea ațintită în jos, frângându-și încet, dar apăsat,  degetele mari de la mâini. Gestul îi trădează emoțiile, așa că își lasă încet mâinile pe genunchii subțiri, imobilizați într-un scaun cu rotile. Are 12 ani, iar căruciorul ar putea avea aceeași vârstă. Petrec împreună cea mai mare parte a zilei. Pentru că sunt de nedespărțit, chiar ai putea spune despre ei că sunt prieteni. Atâta doar că… Adrian crește prea repede, iar scaunul lui cu rotile îmbătrânește. Devine mic.

Căruciorul este o bucată de metal uzat, cu o scândura roasă, care înlocuiește trapa pentru picioare. Stă într-un ungher, ținând în brațe un copil cuminte care și-a lăsat picioarele subțiri să atârne neputincios în aer, neajungând la podea.

În celălalt ungher, din difuzoarele unui televizor care nu arată nimic, se aude un amalgam de voci și un hârâit deranjant. Linii. Televizorul vechi, acoperit cu un strat subțire de colb arată doar niște linii în permanentă mișcare.

Linii

Linii

Linii

Televizorul a rămas fără culori și fără imagine. Undeva s-au pierdut și dinții unui pieptene, aruncat pe o față de masă chinuită de ani, rămasă și ea fără culori.

În camera micuță se simte un miros puternic din lut, emanat de căsuța veche, săracă, dar îngrijită.

Aceasta-i lumea fără culori și fără imagini a lui Adrian, lumea unui nevăzător.

Din ziua în care s-a născut, a învățat să trăiască în lumea sunetelor.

Când au intrat cele 3 reprezentante de la Echipa Mobilă Căușeni, Adrian a ridicat doar puțin bărbia, răspunzând încet la salutul lor vesel, care a colorat pe moment lumea lui interioară. Așteaptă vizita lor cu nerăbdare de fiecare dată.

Serviciul social ”Echipa Mobilă” este destinat persoanelor cu grad sever de dizabilitate, în special sunt selectate cazurile grave, cu risc sporit de abandon și instituționalizare a copilului. Serviciul oferă asistență terapeutică, logopedică, psihologică, asistență socială și kinetoterapie la domiciliul beneficiarilor. Scopul lor este prevenirea instituționalizării copiilor cu dizabilități și îmbunătățirea calității vieții beneficiarilor.Serviciul a fost format la 6 aprilie 2017, cu suportul logistic și metodologic al Keystone Moldova, cu susținerea financiară a Uniunii Europene - 15 mii de euro, un automobil, instrumente didactice și calculatoare. Primii beneficiari au fost admiși în luna octombrie 2017.

Cristina Ciubuc: Fiecare beneficiar al echipei mobile este inclus în acest serviciu pe un termen de 12 luni. Până acum, Adrian nu a beneficiat deloc de instruire la domiciliu, de aceea, el fiind nevăzător, îl învățăm să perceapă lumea din jur prin pipăit. Până acum, am lucrat asupra dezvoltării imaginației și atenției, iar rezultatele sunt destul de bune. Pentru că spune că vede niște umbre, l-am programat pentru o consultație la un Centru specializat, pentru a stabili dacă are șanse să vadă măcar cât de cât lumina zilei. Dacă da, atunci vom căuta surse financiare pentru a face posibilă operația. Am scris și o cerere la CREPOR (Centrul Republican Experimental Protezare, Ortopedie şi Reabilitare) pentru a primi un cărucior. Adrian este într-o stare mai gravă, de asta are nevoie de un cărucior mai bun, pentru a se deplasa mai ușor.

Era important ca părinții copiilor cu dizabilități să accepte ajutorul specialiștilor, să le permită să vină la ei acasă și să lucreze cu copiii. Deși la început erau sceptici, s-au convins ulterior că fiecare reprezentant al serviciului venea pentru a-i ajuta.

Soare și culori. Asta aduc cu ele cele trei reprezentante ale Echipei Mobile. Ele aduc puțin soare în lumea întunecată a unui copil nevăzător. Aduc zâmbet în viața unui copil trist, blocat într-un scaun cu rotile.

 FOTO: Report.md

Ciubuc Cristina: Vrem să-i facem pe acești copii să nu se simtă atât de singuri. Pentru că ei stau permanent în casă și nu ies în comunitate, sunt marginalizați și discriminați. Cu cât mai degrabă acești copii sunt implicați în activități și integrați în comunitate, cu atât le va fi mai ușor în viitor. Luptăm pentru ca acești copii să fie integrați în școli, pentru a arăta comunității că acești copii există, că sunt copii cu nevoi speciale, nu invalizi. Vrem să schimbăm părerea celor din jur despre persoanele cu nevoi speciale. Copiii din orașe sau din apropierea orașelor au acces la diferite centre de instruire, dar copiii aceștia din sate sunt lăsați în voia lor. De multe ori, chiar părinții au nevoie de consiliere. Nimic ieșit din comun, doar cineva care să-i asculte.

De obicei, profesorii vin acasă la acești copii și lucrează cu ei individual, dar din motive necunoscute încă, la Adrian nu vine nimeni. Cei de la Echipa Mobilă au scris un demers și așteaptă elucidarea acestui mister, dar ei știu că procedura este de lungă durată, iar pentru a ajuta un copil cu nevoi speciale, trebuie să deschizi multe uși, să pui multe întrebări și să te cerți cu o lume ignorantă. Nimeni nu înțelege, nimeni nu are nevoie… 

Uneori, Adrian le vorbește despre dorințele lui. Visează că vreodată, fratele lui îi va cumpăra un cărucior electric cu care ar putea să se deplaseze.

Ciubuc Cristina: Ar fi bine să existe o conlucrare mai strânsă între serviciile de asistență dintr-o comunitate, mă refer serviciul medical, de asistență și chiar la nivel de primari. Au fost cazuri când medicii nu știau că la ei în localitate este un copil cu dizabilitate. Trist…

Eleonora Catruc este asistent medical și kinetoterapeut. Cele câteva cutii cu jucării pe care le cară din urma ei din casă în casă, trec pe rând prin brațele lui Adrian. Ceea ce pentru unii copii asta ar însemna o simplă joacă, pentru Adrian înseamnă dezvoltarea atenției și motricității. 

Stând în genunchi, Eleonora îi pune în brațe o căsuță cu jucării de diferite forme. Pipăind, el trebuie să determine figura geometrică din mână, iar apoi, tot pipăind - să găsească gaura care corespunde figurii geometrice și să o introducă în căsuță. Simplu! Cilindrul îl introduci în orificiul rotund, patratul în gaura patrată, triunghiul în gaura cu 3 laturi și așa mai departe, dar… Cum arată aceste figuri geometrice în imaginația unui copil care nu a văzut niciodată nicio figură geometrică?... Nicio culoare. Decât negru…

- Andrian, dar tu îți imaginezi ce faci aici? Poți să-ți imaginezi cum arată jucăria?

- Rotundă…

De fiecare dată când îi vorbește, Eleonora îl privește în ochi. Îi vorbește blând, cu răbdare, iar gesturile ei transmit mai mult decât cuvintele pe care i le adresează. Poate jena de a nu-și exterioriza sentimentele pentru acest copil, ori frica de a se implica prea mult emoțional, dar face câteva încercări fugitive de a-i pune mână ei peste mânuța lui. Cele câteva atingeri sunt neîndemânatice, dar pline de emoții. Îi atinge mânuța pe care o ține pe genunchi, dar se retrage încetișor. Un gest pe care îl repetă de câteva ori. Adrian nu reacționează nici într-un fel, dar știe că nu este singur. Simte.

FOTO: Report.md 

În pragul ușii, de după perdelele făcute nod, mama lui Adrian urmărește fiecare mișcare din camera mică. Dispare pentru câteva minute, apoi revine, se sprijină de cotul ușii și ascultă atent, cu un zâmbet de satisfacție atunci când Adrian face ceva corect și este lăudat de Eleonora. Are mâinile negre, arse de soare. De fiecare dată când vorbește, își acoperă gura cu palma. Se simte incomod din cauza dinților lipsă.

 FOTO: Report.md

Când nu are activități și când nu vine nimeni la el, Adrian stă în fața televizorului și ascultă. Când se plictisește, iese afară și stă la soare cu pisica. Uneori la el vin câțiva prieteni, alteori doar așteaptă să treacă mai repede ziua. Știe exact câți metri pătrați sunt în ogradă și de câte ori trebuie să învârtă roțile căruțului pentru a ajunge la poartă.

- Adrian, ce-ți place cel mai mult să faci?

- Îmi place să mă plimb prin ogradă…

- Dar la ce emisiuni te uiți?

- Știrile mai mult îmi plac. Eu seara privesc.

În cele 50 de minute cât a durat lecția, Adrian nu a zâmbit niciodată. N-a zâmbit nici când cele 3 fete și-au luat rămas bun de la el. Au ieșit pe rând din casă, iar el le-a răspuns, pe rând, la fiecare:

- La revedere Adrian

- La revedere

- La revedere Adrian

- La revedere

- La revedere Adrian

La revedere

Și a rămas singur în casă, privind spre un televizor care nu arăta nimic.

Viorica Ceban, asistent medical și kinetoterapeut, Eleonora Catruc, asistent social și Cristina Ciubuc, șefa serviciului Echipa Mobilă / FOTO: Report.md

Din octombrie 2017 până în acest moment, specialiștii de la Echipa Mobilă Căușeni au reușit să integreze deja câțiva copii în grădinițe. Unii manageri de  grădinițe le permit chiar să vină și să facă activități cu copiii cu dizabilități din acea instituție.

Totuși, unii părinții refuză categoric orice ajutor.

Cristina Ciubuc: Unii nu vor ca cineva să vadă cum este la ei acasă, alții nu au nevoie de nimic. Probabil mulți încă nu conștientizează că au nevoie de serviciile noastre. Poate părinții aceștia se gândesc mai mult la comoditatea lor, ca să nu le vină în casă oameni străini, decât la copii. Am avut un caz în care nici rudele, nici tânărul cu nevoi speciale nu a dorit să colaboreze cu noi. Am fost la ei de mai multe ori, ultima dată m-am dus cu ajutor umanitar: produse alimentare de la agenți economici, hăinuțe și obiecte de primă necesitate. Chiar dacă era o familie săracă, ne-au refuzat și ne-au zis să plecăm cu tot cu ajutoare. Ni s-a spus că nu vor nici ajutor, nici să-i mai deranjăm. Deși au refuzat orice colaborare, periodic venim la ei la poartă și-i întrebăm dacă nu s-au răzgândit. Dacă nu doresc, le respectăm decizia. Omului nu poți să-i faci bine cu forța.

În drum spre cel de-al doilea beneficiar, pe drum au întâlnit-o pe ”Dna Lidia”, cum i s-a adresat Cristina Ciubuc, asistentul social comunitar din localitate:

- Am fost aseară la ****. Of, ce ”frumusețe” am mai primit. Era beat și vorbea aiurea. În fiecare zi avem de interacționat cu astfel de oameni, dar rezistăm, pentru că ni-e milă de copiii lor. Scopul nostru este să protejăm copiii.

Cu rudele copiilor care sunt în stare de ebrietate (uneori chiar părinții beneficiarilor), cei de la Echipa Mobilă au învățat cum să le vorbească și cum să se poarte.

Cristina Ciubuc: Nu pot să-i zic ”tu ai băut și așa nu se face”, pentru că el poate să ne zică: ”Da voi cine sunteți? Ia ieșiți din ogradă și duceți-vă!”. Nu pot fi directă cu ei atunci când ating un subiect sensibil legat de comportamentul lor. Trebuie să-i iau pe ocolite. De asta avem nevoie de psiholog în echipă. Ei trebuie să lucreze și cu părinții. Acum această funcție este vacantă, dar înainte, după vizita psihologului la părinți, se vedea schimbarea. Ei erau mai pregătiți pentru venirea noastră, era curat în casă. Și cald era… Situația se schimbase. Măcar o dată în lună sau de două ori, când veneam noi, la ei în casă era curat și cald. Da, au fost cazuri când le-am spus părinților să facă focul în casă, pentru că este foarte frig pentru copil.

Reporter: Atunci când rămâneți singuri, doar cu copilul, vi s-a plâns vreo unul din ei că părinții lor beau și nu au grijă de ei? Că se simt abandonați?

Cristina Ciubuc: Nu. Nu am avut așa cazuri. Poate și ar vrea să ne spună ceva, poate și suferă, dar cât de rea n-ar fi mama lui sau tata, oricum, ei sunt părinții lor…

Bunica lui Anatol le întâmpină la poartă pe cele trei reprezentante ale Echipei Mobile, îmbrățișându-le, pupându-le și numindu-le ”fetele mamei”. Are peste 70 de ani, dar poartă mărgele la gât, iar părul și-l vopsește într-o nuanță de negru metalic. În drumul lor de la poartă până în casă, ea le vorbește neîncetat.

Anatol s-a născut absolut sănătos, iar până acum un an, alerga după minge și cutreiera toate hudițele din sat. Mai întâi a început să meargă legănat și să îl doară picioarele. A început să meargă tot mai greu, iar cu jumătate de an în urmă, a încetat să mai meargă.

”Ia să vedem ce-o să zică amuș Tolică despre venirea voastră”, spune bunica. Fraza nu prezice nimic bun. Copilul acesta, ajuns brusc în scaunul cu rotile, refuză să colaboreze cu persoanele străine. Refuză să-și accepte starea în care a ajuns.

Din camera vecină, de unde se aude un sforăit zgomotos, se aude și o voce plăpândă de copil, din care cele mai pronunțate sunt două cuvinte ”mi-i rușâne…”

Într-un final, Anatol este adus în brațe și culcat pe pat, dar imediat se întoarce cu spatele la cei prezenți în cameră, ascunzându-și fața în pernă.

FOTO: Report.md

Cristina Ciubuc: Ligamentele mușchilor de la picioare se scurtează, de aceea el are nevoie de operație. Am fost cu Anatol la CREPOR și am comandat încălțăminte ortopedică și repinator, care să-i corecteze spatele.

Când Anatol a fost dus de cei de la Echipa Mobilă la CREPOR, ortopedul s-a uimit că părinții lui nu s-au adresat până atunci la niciun medic, ca să-i facă cel puțin niște orteze. Atunci, la medic, mama lui a primit un fel de mustrare, iar Anatol a promis că va face exercițiile fizice care sunt foarte importante pentru sănătatea lui.

Cristina Ciubuc: Eu înțeleg că ei poate nu știau despre ceea ce trebuie să facă, dar nici nu s-au interesat și nici n-au avut dorință. Noi am dus acest copil la medic, a fost consultat și va primi încălțăminte specială și tot de ce este nevoie pentru a-l ajuta să meargă.

Cât Cristina vorbește despre investigațiile pe care trebuie să le facă Anatol, copilul continuă să stea cu spatele, ignorându-i pe cei din jurul lui, aruncând câte o privire rapidă spre ei, pentru a verifica dacă mai sunt sau au plecat deja. Pentru că nu-și poate accepta dizabilitatea, refuză să facă orice exerciții.

Bunica: Iaca nu vrea să facă nica. Nici nu vrea să mănânce. Nu vrea să facă nica, se rușânează. Vorbește, măi, Tolică (n.r. alintul numelui Anatol)…

Cristina Ciubuc: Lăsați-l. Dacă nu vrea, venim altă dată.

FOTO: Report.md

Pentru ca Anatol să înceapă să colaboreze cu specialiștii de la Echipa Mobilă, a fost nevoie de multă răbdare și de 3 vizite ”de acomodare” în care el nici n-a dorit să se uite în direcția lor. Abia a patra oară, când i s-a stricat calculatorul și Cristina i l-a reparat, el a acceptat-o. A început să-i vorbească. A început să lucreze și să facă exerciții.

De altfel, ceea ce a ajutat la apropierea dintre ei, îi dăunează cel mai mult. De când părinții i-au luat calculator, problemele lui Anatol s-au agravat. Ligamentele lui fiind deja scurtate, a încetat să mai meargă, doar pentru că ținea permanent picioarele sub el. Părinții au fost rugați să-i limiteze timpul la calculator, dar sfatul medicilor a fost ignorat. Cei de la Echipa Mobilă i-au lăsat jucării și instrumente kinetoterapeutice pentru a se antrena, dar ele au fost aruncate și uitate undeva pe mobilă. ”Să nu le fure copiii care vin în vizită la Anatol”, a fost explicația.

Când a început să meargă greu, Anatol era dus la școală în brațe, de tatăl lui. Apoi au hotărât să rămână acasă, iar o profesoară să vină să facă cu el lecții.

Cristina Ciubuc: Nu sunt de acord ca Anatol să primească instruire la domiciu. El vede, aude, așa că tatăl lui ar putea să îl ducă la școală cu căruciorul. Cu cât se integrează mai degrabă în societate, cu atât este mai bine pentru acest copil.

La un moment dat, sforăitul din camera vecină încetează și de după ușă apare un bărbat un pic debusolat de toată aglomerația din casa lui, așa că iese afară. Este tatăl lui Anatol, care a fost recent deportat din Rusia.

Bunica: Mam-sa cu tat-su l-au dus la un doctor mare de la Moscova, că poate să-l opereze, să-i facă ceva să poată merge. Doctorul acela a spus că nu are de ce să-l opereze, că el doar nu are piciorul rupt, că totul îi întreg în el. Nu știu cum să-l mângâiem pe Tolică, să fie și el cu sufletul împăcat, că tare-i îndurerat, sărmanul. Într-o zi mi-a zis: ”du-mă, mâcă, la poartă, să văd băieții”. Cum stătea și se uita la ei cum se joacă, îmi zice: ”of, doamne, așa m-aș trânti cu capul de poartă, să mor, să nu se mai chinuie nici mămica, nici eu…”  Toată noaptea n-am dormit după vorbele astea ale lui, șoptește bunica printre suspine și lacrimi. Of, doamne, năcaz…

FOTO: Report.md

Tatăl lui Anatol: Fseo narmalinoooo (totu-i în regulă - n.r.), lungește el cuvintele. Tolică doljăn begati (n.r. trebuie să alerge), el prosta (pur și simplu) nu vrea. Îi lenos.

Apoi strigă de afară, ca să audă Anatol:

- Tăticu îți cumpără mașină nouă nouță din salon. Îți cumpăr BMW! Tăticu îți promite - dacă te văd alergând, tăticu îți cumpără BMW. ”Băha simiorka -  klasnaia tacika” (BMV 7, mișto automobil), așa tu spuneai, da?

Reporter: Ați spus că ați fost cu Anatol la Moscova, la medici. Ce v-au spus?

Tatăl lui Anatol: Am fost la oameni cancretnîe (n.r. concreți). La profesor am fost. A spus că-i urât de tot. Că nu-i… nu-i așa lecuire…”Atrofierea mușchilor”. Mi-au spus că mai rău și mai rău o să fie…și așa și este. Îl duc în brațe peste tot. El e dragostea mea, iar suferința lui mă omoară. Lui îi este greu, dar mie și mai greu îmi este. Medicii au spus că s-a aruncat sângele lu mă-sa, că a avut în familie doi unchi calici care au murit de tineri.

După o oră de lucru cu Anatol, când erau deja la poartă, pe punctul de a pleca, tatăl brusc le zice celor trei doamne:

-         Da’ de ce ajutor nu-i dați lui Tolică? Să-l ducem la spital…

Cristina Ciubuc: Păi am fost cu Anatol la spital, la consultații. Repinatorul este gata, acum o să îl ducem la ortoped și o să-i facem încălțăminte ortopedică.

Discuția despre bani apare destul de des în discuțiile cu părinții beneficiarilor.

Cristina Ciubuc: Încercăm să obținem succese pentru copii, dar părinții lor mereu fac aluzie la bani. Ei vor bani și ajutor social. Ei spun că nu au nevoie de nimic și că o să facă ei singuri tot ce trebuie. Dacă le-am da bani, nu i-ar gestiona corect, de asta noi mergem cu copilul la specialiști și vedem care este situația și ce să întreprindem pentru a ajuta acel copil. Cumpărăm chiar și medicamentele, iar părinților le rămâne doar să le administreze.

Reporter: Tatăl lui Anatol a spus că băiatul nu are șanse de recuperare… că așa au spus medicii de la Moscova…

Catruc Eleonora: Ei nici n-au fost la o consultație serioasă la Moscova, au fost la din aceștia…cu buruiene…pe la babe…

Tatăl lui Anatol a fost cu copilul la ”tămăduitor”, nu la medic.

FOTO: Report.md

Viorica Ceban: Cea mai îndepărtată localitate în care ne deplasăm, este la 60 de kilometri de Căușeni. Acum, cât e timp frumos, este ușor de deplasat, dar pe glod încălțăm cizme de cauciuc și ridicăm dealurile. Mașina nu poate intra pe drumurile noroioase, dar nu putem să-i lăsăm pe beneficiari, așa că mergem la ei și pe glod, și pe zăpadă. Iarna, șoferul nostru are mereu în portbagaj un sac cu nisip și lopată. Iarna aceasta, după o astfel de vizită, când am înfruntat frigul și glodul, am ajuns la spital cu pneumonie.

Proiectul ”Echipa Mobilă Căușeni” are finanțare până în 2019, iar Keystone Moldova și Consiliul Raional au încheiat un acord de colaborare, prin care, la finele anului 2018, începutul 2019, Consiliul își asumă angajamentul să preia integral tot ce ține de finanțarea serviciului. Chiar anul acesta, Consiliul a alocat deja 169 de mii de lei.

După fiecare vizită, reprezentantele serviciului Echipa Mobilă caută soluții pentru rezolvarea problemelor beneficiarilor. Asta înseamnă timp, efort și conlucrare cu alte instituții și organizații. Plus, mormane de rapoarte de monitorizare. Într-o zi pot merge la cel mult 4 beneficiari.

Viorica Ceban: Este greu inclusiv psihologic, nu doar fizic. Au fost cazuri în care fetele noastre n-au putut face față situației din cauza greutății emoționale. Este greu, te arzi profesional. Nu-i ușor să lucrezi zi de zi cu acești copilași și să-i vezi cum suferă. Uneori aducem greutatea ceasta sufletească acasă…. E greu…

Echipa mobilă are 25 de beneficiari. Deși prioritar sunt selectați copii, în program sunt înscriși și 6 maturi. Unul din ei este Oleg, medic veterinar.

FOTO: Report.md

În urma unui accident rutier, a suferit o traumă la coloana vertebrală, iar vertebrele 11 și 12 au fost rupte. Medicii i-au pus plastine metalice, dar le-a scos după 8 luni, pentru că nu le suporta. La 5 ani de la accident,lucrează intensiv, face exerciții și progresează câte un pic.

Când mașina a oprit la poarta lui, el tocmai ieșea din ogradă:

- Așteptați un pic, că taman am de pus injecții la vacă.

Vecinul lui, cel cu vaca bolnavă, spune că Oleg este un medic veterinar respectat de oamenii din sat. Scaunul cu rotile nu-l încurcă să practice medicina veterinară, iar oamenii vin și-l iau cu mașina și îl aduc acasă, doar ca să le trateze animalele.

Legată de stâlp, ”pacienta” a stat cuminte până Oleg i-a pus pe rând câteva injecții.

- Vaca a avut niște probleme la naștere și acum are nevoie de tratament. A fost răcită, ”pe jănschi” cum zice lumea în sat. A avut probleme cu ovarele. I-am pus și câteva picurători, iar acum urmează un curs cu antibiotice.

FOTO: Report.md

Oleg are o dorință mare de a progresa, de asta și este susținut și respectat de oamenii din localitate. Zilnic face exerciții de întreținere, în afară de zilele posomorâte, când nu poate face nimic. Așa ca acum, când îi spune kinetoterapeutului că este prea încordat și nu poate lucra. Oleg a beneficiat de medicamente, catetere și cărucior din partea celor de la Echipa Mobilă, iar degrabă are programare la un curs de reabilitare.

El este un luptător. Își face griji că nu poate să-și ajute copiii financiar și le roagă pe cele trei doamne să găsească pe cineva care să-l ajute.

Oleg: Țin o vacă, dar banii pe care îi iau lunar pe lapte nu-s tare mulți. Aș vrea să le dau copiilor măcar pentru o pereche de papuci, de sandale. Vreau să mă mai ocup cu albinile, să fac măcar ceva bani, că pensia nu-mi ajunge pentru nimic. Din cei 995 de lei pe care îi primesc, trebuie să economisesc, să achit datoriile, dar și copiilor să le dau o parte de bani, că sunt tată… Vreau să mă fac bine, nu să alerg, dar măcar cât de cât să merg pe picioarele mele.

I-a fost foarte greu să accepte situația în care a ajuns și scaunul cu rotile în care urma să-și petreacă viața.

FOTO: Report.md

Oleg: Vă dați seama, o persoană care merge, aleargă, se bucură de viață și de o familie frumoasă, iar apoi pierde tot... Am trecut printr-o perioadă de stres și emoții, dar treptat am început să lupt. Acum locuiesc singur, pentru că familia m-a părăsit. Este greu, dar n-am ce face. Mă descurc. Fiul meu a venit la mine în vacanță și mi-e mai bine.

Cristina Ciubuc: Cu maturii este un pic mai complicat. Dacă o persoană se naște cu dizabilitate, parcă acceptă mai ușor condiția sa, dar o persoană care are o viață deplină și brusc ajunge într-un scaun cu rotile, este mult mai greu.

Mult mai dureros

Mai distructiv

Mai depresiv

Mai trist

Autor: Violeta Colesnic